Andreea Matei

“M-am tuns înainte să încep ședințele de chimioterapie, că n-am suportat să văd cum îmi cade părul. Văzusem, am căutat și eu pe net și am văzut cum începe să-ți cadă șuvițe-șuvițe și rămâi cu goluri și cu chestii și nu am suportat ideea. Așa că m-am dus la coaforul la care mergeam de 15 ani și m-am tuns atât: periuță. Mi-am luat peruci pe care nu le-am putut suporta. Mi-am imaginat eu - ah, hai să văd și eu partea bună în toate lucrurile, hai să mă duc să-mi cumpăr peruci de toate culorile, că nu m-aș vopsi niciodată roz sau albastru, dar perucă pot să îmi iau. Am făcut-o, dar nu m-au înveselit mai mult.”

Cred că am avut un an, un an și ceva în care primul meu gând dimineața când deschideam ochii era că am cancer. Acuma văd că am reușit să trec un pic peste partea asta, adică vine mai rar gândul ăsta.
În decembrie 2021, așa, înainte de sărbători, în timp ce făceam duș, am simțit ceva la sânul stâng, care mi s-a părut destul de ciudățel, știi, adică era o chestie destul de mare, un nodul pe care îl simțeam, pe care nu-l mai simțisem până atunci și mă gândeam în momentul ăla - era înainte de sărbători, m-am gândit: eh, unde să duc acum înainte de sărbători. Dar îl pun pe listă. Și, în ianuarie, m-am dus la control. Și la ecografie cancerul ăsta de sân primește niște scoruri, adică ecografiile au niște scoruri care sunt - BI-RADS se numesc - între BI-RADS 0, care nici ăla nu-i bun că e ceva neconcludent; 1 e cel mai bun că n-ai nimic și 6 este confirmat prin biopsie că este malign. Eu am luat BI-RADS 5 la ecografie, adică asta însemna probabilitatea de nouăzeci și… la sută să fie malign.
Am început chimioterapia. Am făcut opt ședințe de chimioterapie înainte de operație. Mi-au făcut puncție și a ieșit stadiul trei din patru, adică destul de avansat. Și aveam și afectare ganglionară, adică se răspândise la ganglioni și atunci chimioterapia se face înainte în ideea că în urma chimioterapiei tumora se micșorează și e mai ușor operabilă. Și în fine am făcut cele opt ședințe de chimioterapie care au fost incredibil de grele, foarte grele. M-am tuns înainte să încep ședințele de chimioterapie, că n-am suportat să văd cum îmi cade părul. Văzusem, am căutat și eu pe net și am văzut cum începe să-ți cadă șuvițe-șuvițe și rămâi cu goluri și cu chestii și nu am suportat ideea. Așa că m-am dus la coaforul la care mergeam de 15 ani și m-am tuns atât: periuță. Mi-am luat peruci pe care nu le-am putut suporta. Mi-am imaginat eu - ah, hai să văd și eu partea bună în toate lucrurile, hai să mă duc să-mi cumpăr peruci de toate culorile, că nu m-aș vopsi niciodată roz sau albastru, dar perucă pot să îmi iau. Am făcut-o, dar nu m-au înveselit mai mult.
Emoțional, da, și fizic, foarte greu. Au fost opt ședințe - patru cu niște substanțe, patru cu alte substanțe. Primele patru au fost oribile în sensul că mi-era extrem de rău. La 2-3 zile apărea răul și era oribil. Groaznic. Nu puteam să mănânc, nu puteam să beau apă… și ținea cam o săptămână jumate răul ăsta. Ședințele erau la intervale de trei săptămâni. După care, când am schimbat substanțele, doctora mi-a zis: astea nu mai dau rău, decât foarte puțin. Dau altele, dar nu mai dau rău. Acele altele au fost niște dureri înfiorătoare de picioare de-mi venea să plâng. Mă dureau de aici în jos, nu știam ce să fac cu ele.
După chimioterapie, vederea a început să-mi scadă. Este un site defect, ca să zic așa. Dar de multe ori ar trebui să fie temporar, numai că la mine nu e temporar. În fine. Da, a fost greuț.
Am făcut operația, care a fost relativ ușoară adică nu pot să spun că a fost dureroasă sau ceva, în schimb a fost dezastruoasă… n-am reușit să mă uit la ce e acolo decât după câteva luni. N-am putut. Și Iulian, partenerul meu, aici mi-a fost alături. Poate… sincer, nu m-am gândit la el în momentul ăla. Îmi imaginez că a fost extrem de greu pentru el. Adică, dacă eu nu puteam să văd, cred că și pentru el era foarte greu. Trebuia să-mi schimbe pansamentele în primele săptămâni, să facă chestii, că aveam niște drene pe care le-am ținut aproape o lună și el a făcut tot. Eu nu puteam să mă uit, eu stăteam așa.
În fine. Și la aproape o lună după operație, după ce am scos drenul, am început radioterapia. Dar n-a fost dureroasă. Am făcut 15 ședințe. În urma radioterapiei, mi s-a declanșat tiroidita. Încă am dureri acolo. Spre deosebire de celelalte operații pe care nu le mai simt, decât, nu știu, poate când e vremea urâtă mai simți un disconfort, aici durerile sunt în continuare. Mâna asta nu mai este în totalitate funcțională.
De aici a început declinul, pentru că după ce am terminat și cu radioterapia și cu tot am început o terapie hormonală. Cancerul meu este un cancer hormonal - pe de o parte e bine, știi, că e unul din cancerele alea care sunt mai ok. Poate fi mai rău de atât. Dar, tratamentul standard, ca să evite recidivele, e un tratament hormonal, care de fapt e impropriu numit hormonal, pentru că ei îți suprimă hormonii. Cu alte cuvinte, îți induc menopauza. Ăsta este foarte greu și are foarte multe efecte negative, la modul că să intri brusc la menopauză e oribil. Și la mine doctorii au dat din umeri și au zis că nu pot pune punctul pe i - de unde s-a întâmplat. Eu am avut un fond hormonal mai deosebit. Că din nou, cred că corpul meu avea o înclinație, deși genele alea mi-au ieșit negative. Că se fac niște teste genetice să vadă dacă sunt, nu știu, moștenite și whatever. Dar dezechilibrul ăsta hormonal exista. Au fost și niște perioade zbuciumate. A murit tata, care a murit tot de cancer. El a avut melanom.
Da, e posibil să fie și stresul, pe care eu n-am știut să-l gestionez nici dup-aia. Adică, la modul: people-pleaser. Lucram cu oameni, față de care aveam evident anumite datorii contractuale, ca să zic așa, dar care, cum să zic, totul depășea mult orice limită. Știi, ajunsesem să fiu persoana care era oricând, oricum la dispoziție. Cumva, lucrul ăsta de acasă și faptul că nu mai ai un birou fix a dus și în extrema în care oamenii își imaginează că oricum ești acasă - pot să îți scriu și la 8 seara, și la 9 seara că nici un fel de problemă, că tu ești acolo și îmi răspunzi. S-a dus conceptul de ore de lucru: mă găsești de la 9:00 la 5:00 sau ceva. Nu, ești acolo tot timpul. Și eram acolo tot timpul. Lucram continuu, oricând, oricum și dacă… Adică, îmi aduc și acum aminte că au fost situații în care, nu știu, n-am reușit să ajung la o serbare a Dianei, fetița cea mare, pentru că eu aveam ceva foarte important de făcut. Adică eram la modul că mă duceam la ședințele de chimioterapie cu laptopul după mine și lucram de acolo. Adică mă stresau… Și spuneam: știi, astăzi nu pot, că am anunțat că astăzi nu pot. Da, dar mi-e îmi trebuie neapărat să îmi dai aia. Dar simțeam efectiv cum creștea în mine nivelul stresului ori de câte ori îmi bipăia telefonul pentru că știam că mi se va mai solicita încă ceva. Și pe urmă am stat și m-am gândit: OK, de ce?
Prin urmare, dacă eu nu fac ceva n-o să facă nimeni. Așa că am făcut și eu acea revoluție, dar am făcut-o târziu, când deja eram epuizată. Și da, am pus ordine. Și acum sunt ușor aglomerată, dar, cum să spun, acum recunosc că simt uneori presiune din cauza faptului că nu eu nu mai dau același randament. Acum doi ani și jumătate, le-aș fi ronțăit în două-trei ore pe zi toate chestiile astea. Și în restul timpului aș fi fost liberă. Eh, acuma îmi iau un pic mai mult.
Cireașa de pe tort este că oricând poate recidiva. Adică, fac CT-uri și toate chestiile o dată la șase luni. Ultima oară când am făcut mi-a ieșit ceva la oase, care e sub observație.
…Cam asta. Mie mi-a fost greu. Mi-a fost greu să mă accept pe mine, mi-a fost greu… nu că am fost eu foarte cochetă, nu că… dar nu știu, așa… îmi plăcea să fiu plăcută, nu știu cum să zic, probabil că e un pic de frivolitate aici. Sunt într-o relație super happy de 11 ani, deci nu… Era doar ideea aia.
În momentul în care am primit diagnosticul, înainte să încep absolut orice, mi-am adus aminte că atunci când eram puștoaică, prin liceu, era pe Hallmark un film cu o tipă care era mai tânără decât mine - deci eu aveam 39 de ani când am primit diagnosticul, ea cred că avea până în 30 - care a primit diagnosticul de cancer la sân și parcursul ei, care până la urmă a fost foarte similar cu al meu. La fel, chimioterapie, operație… Și ea reușește cumva să își accepte cumva felul în care e participând la un pictorial la o revistă. Și în momentul în care am văzut proiectul tău m-am gândit că poate mă ajută și pe mine. Știu că ăla e un film, dar am zis: poate mă ajută.

“I cut my hair before starting the chemotherapy sessions because I couldn’t bear to see it fall out. I had looked it up online and saw how it starts to fall out in clumps, leaving bald spots, and I just couldn’t handle that idea. So I went to the hairdresser I’d been going to for 15 years and got it cut very short, like a brush cut. I bought wigs, but I couldn’t stand them. I thought to myself—“Ah, let’s see the bright side of things, let’s buy wigs in all kinds of colors, since I’d never dyed my hair pink or blue, but I could get a wig.” I did it, but they didn’t cheer me up at all.”

I think there was a year, maybe a bit more, throughout which my first thought every morning when I opened my eyes was that I had cancer. Now I see that I’ve managed to move past that a bit, meaning that thought comes less frequently.
In December 2021, right before the holidays, while I was taking a shower, I felt something in my left breast that seemed pretty strange to me. It was something quite large, a lump that I hadn't felt before, and I thought to myself—since it was before the holidays—I thought: "Well, where am I going to go now, right before the holidays?" But I put it on my list. And in January, I went to get it checked. During the ultrasound.. breast cancer is categorized using some scores—ultrasounds have certain scores called BI-RADS, which range from BI-RADS 0, which isn't good either because it's inconclusive; 1 is the best because it means you don't have anything, and 6 is confirmed by biopsy as malignant. I got a BI-RADS 5 on the ultrasound, meaning there was a 90-something percent chance it was malignant.
I started chemotherapy. I had eight chemotherapy sessions before the surgery. They did a biopsy, and it came back as stage three out of four, meaning it was quite advanced. I also had lymph node involvement, meaning it had spread to the lymph nodes, so chemotherapy was done first with the idea that the tumor would shrink after the chemotherapy and be easier to operate on. Anyway, I went through the eight chemotherapy sessions, which were incredibly tough, very tough.
I cut my hair before starting the chemotherapy sessions because I couldn't bear to see it fall out. I had looked it up online and saw how it starts to fall out in clumps, leaving bald spots, and I just couldn't handle that idea. So I went to the hairdresser I’d been going to for 15 years and got it cut very short, like a brush cut. I bought wigs, but I couldn't stand them. I thought to myself—"Ah, let's see the bright side of things, let’s buy wigs in all kinds of colors, since I’d never dye my hair pink or blue, but I could get a wig." I did it, but they didn’t cheer me up at all.
Emotionally, yes, and physically, it was very hard. There were eight sessions—four with some substances, four with others. The first four were horrible, in the sense that I felt extremely sick. The nausea would start 2-3 days later, and it was horrible. Awful. I couldn't eat, I couldn't drink water... and the nausea would last about a week and a half. The sessions were spaced three weeks apart. Then, when I changed the substances, the doctor told me: “These won’t make you sick anymore, just very little. They’ll cause other things, but not nausea.” Those other things were excruciating leg pains that made me want to cry. My legs hurt from here down, and I didn't know what to do with them.
After chemotherapy, my vision started to deteriorate. It’s like a broken system, so to speak. It’s supposed to be temporary, only for me, it’s not temporary. Anyway. Yes, it was tough.
I had the surgery, which was relatively easy—I can’t say it was painful or anything, but it was disastrous… I couldn’t look at what was there for months. I just couldn’t. And Iulian, my partner, was there for me. Maybe… honestly, I didn't think about him at that moment. I imagine it was extremely hard for him. I mean, if I couldn’t look, I think it was very hard for him too. He had to change my dressings during the first few weeks, take care of things because I had some drains that I kept for almost a month, and he did everything. I couldn’t look, I just stayed like this.
Anyway. And almost a month after the surgery, after the drain was removed, I started radiotherapy. But it wasn’t painful. I had 15 sessions. As a result of the radiotherapy, I developed thyroiditis. I still have pain there. Unlike the other surgeries, which I no longer feel—except, I don’t know, maybe when the weather is bad, you might feel some discomfort—the pain here persists. This hand is no longer fully functional.
This is where the decline started because after I finished radiotherapy and everything, I began hormone therapy. My cancer is a hormonal one—on one hand, that's good, you know, because it's one of those cancers that are more manageable. It could be worse. But the standard treatment, to avoid recurrence, is a hormone therapy that is actually improperly named hormone therapy because they suppress your hormones. In other words, they induce menopause. This is very difficult and has a lot of negative effects, like suddenly entering menopause—it’s horrible. And for me, the doctors shrugged and said they couldn’t pinpoint exactly where it started. I had a unique hormonal background. Because again, I think my body had a predisposition, although those genes came back negative. Genetic tests are done to see if they are inherited and whatever. But this hormonal imbalance existed. There were also some tumultuous periods. My father died, also from cancer. He had melanoma.
Yes, it’s possible that stress played a role, which I didn’t know how to manage even afterward. Like, I was a people-pleaser. I worked with people to whom I obviously had certain contractual obligations, so to speak, but everything exceeded any reasonable limit. You know, I became the person who was always, anytime, available. Somehow, working from home and not having a fixed office led to the extreme where people imagined that since you’re home anyway, they can write to you at 8 PM or 9 PM because you’re there and you’ll respond. The concept of working hours disappeared, this thing that you’re reachable from 9:00 to 5:00 or something. No, you’re available all the time. And I was there all the time. I worked continuously, anytime, anyhow, and if… I remember now, there were situations where, for example I couldn’t make it to Diana’s, my older daughter’s, school event because I had something very important to do. I mean, I would go to chemotherapy sessions with my laptop and work from there. I was stressed out… And I would say: "You know, today I can't, I've said I can’t today." “Yes, but I absolutely need you to give me that.” But I could literally feel the stress level rising inside me every time my phone beeped because I knew I would be asked to do something else. And then I sat and thought: OK, why?
So, if I don't do something, no one will. So I also had my little revolution, but I did it late when I was already exhausted. And yes, I put things in order. Now I’m also a bit overwhelmed, but how should I say, now I recognize that sometimes I feel pressure because I don’t perform at the same level anymore. Two and a half years ago, I could’ve knocked out all these tasks in two or three hours a day. And the rest of the time, I would’ve been free. Eh, now it takes me a bit longer.
The cherry on top is that it can recur at any time. I get CT scans and everything every six months. The last time I had one, something showed up on the bones, which is under observation.
…That’s about it. It was hard for me. It was hard to accept myself, it was hard… not that I was ever very vain, not that… but I don’t know, it’s just that… I liked being liked, I don’t know how to put it—probably there’s a bit of frivolity here. I’ve been in a super happy relationship for 11 years, so… It was just that idea.
When I received the diagnosis, before starting anything, I remembered that when I was a kid, in high school, there was a movie on Hallmark about a woman who was younger than me—I was 39 when I got the diagnosis, she was probably under 30—who was diagnosed with breast cancer and her journey, which in the end was very similar to mine. The same, chemotherapy, surgery… And she somehow managed to accept herself by participating in a magazine photoshoot. And when I saw your project, I thought it might help me too. I know that’s a movie, but I thought: maybe it will help me too.