Cornelia Cojanu

“Eu n-am cicatrici. Eu mă am pe mine și mi-am descoperit această voce cu ajutorul lor. De aceea, nu m-am dus să-mi repar nici abdomenul, deja puteam după aceea, ulterior ca adult să merg la spital să-mi fac operație estetică, să-mi îndrept degetele și posibil, cred, să le readuc la o formă la fel ca degetele de la mâna stângă. Dar n-am simțit asta, pentru că eu așa sunt.”

În viață ne întâlnim cu niște fulgere și în funcție de cum le viețuim, ele ne ajută mai departe să viețuim în conștiența a ceea ce suntem în această lume și, poate, să ne ajute să ajungem spre ceea ce ne am propus să fim în această lume. Și eu consider că atunci când m-am electrocutat, acesta a fost primul meu fulger.
În familia mea, la vremea respectivă, eram trei copii. Ne-am mutat dintr-o garsonieră confort 3 într-un apartament cu trei camere într-un bloc în care a lucrat echipa tatălui meu. tatăl meu fiind instalator sanitar și toți cei care au primit apartament acolo au fost și cei care au lucrat la blocul respectiv.
Și într-o zi de duminică, când părinții mei se odihneau la prânz, sora mea cea mare era în dormitor, citea, și eu am rămas cu sora cea mică, am rămas singure în sufragerie. Era o zi de vară, era prin august, se termina deja vara, ne apropiem de toamnă. Și în apartament exista o zonă unde era pusă o bandă de curent neizolată - curent foarte puternic neizolat și era pus chiar pe pervazul geamului. Am auzit un zgomot pe stradă trecând - o căruță - și am vrut să văd ce zgomot se aude de pe stradă și-am luat scaunul, m-am urcat pe scaun dar nu vedeam atât de bine cât mi-aș fi dorit și atunci m-am urcat pe calorifer și efectiv am pus mâna chiar pe banda aceea de curent. Momente în care totul a început să tremure în jurul meu. Auzeam în continuare vocea surorii mele care nu putea să-mi spună pe nume și așa mi-a spus, de atunci mi-a spus Coco și a rămas numele meu mic care m-a tot însoțit. Și a început să strige speriată că a văzut ce mi s-a întâmplat și că eu îmi pierdusem conștiența deși eu o auzeam în continuare și vedeam în continuare tot ce se întâmplă în jurul meu.
Am avut un avantaj că noi locuiam la etajul patru și n-am fost aruncată peste geam în afara casei și am fost aruncată în casă pe jos. Au chemat salvarea. Îmi aduc aminte drumul cu salvarea, cum se mergea în viteză foarte mare și vedeam cum… dar acesta fiind o altă stare de conștiență, vedem cum frunzele se ridică când treceam… când treceau roțile salvării. Auzeam tot ce se întâmplă în jurul meu deși eu eram deja în comă dar eu vedeam și auzeam tot, toate vocile veneau către mine. Am văzut acele pe care mi le-au înfipt în corp ca să-mi scoată curentul. Am văzut medicii care erau îngrijorați de… erau bucuroși că am scăpat, că puteam să rămân lipită acolo și foarte îngrijorați de stadiul arsurilor că am mai plecat doar cu oasele de la două degete. Îmi arseseră degetele, partea de sus, integral.
Asta odată că pentru mine, faptul că am ieșit din corp m-a dus într-o zonă în care am întâlnit o stare de liniște și acum știu că undeva dincolo de noi este o stare de liniște. Eu doar mă uitam la tot ceea ce mi se întâmplă fără vreo emoție anume, fără milă, empatie, doar mă observam ce se întâmplă corpului meu fizic. Eram în comă și eram mai prezentă decât dacă aș fi fost altfel acolo. Și știam tot, din momentul în care m-au readus și am ieșit din comă eu deja știam tot ce este în spațiul acela, n-am avut teama spațiului respectiv. N-a fost ca și cum m-am trezit într-un spațiu nou și mi s-a făcut frică.
Pentru că mi s-au ars degetele atât de grav, am stat un an internată în spital, fără părinți, fără familie, la vârsta de cinci ani și jumătate. Mama venea zilnic, indiferent de schimburi, mama venea zilnic. Am fost tunsă, am fost rasa în cap - aveam un păr lung și mi l-au tuns ca să… pentru că erau în spital păduchi și toate cele și așa puteau să ne dea mai ușor cu gaz pe cap.
M-am împrietenit foarte repede cu copiii, erau foarte mulți copii abandonați în spital, și am început să le am grijă și am făcut din spital un loc al meu. Într-un spital în care ți-era frig iarna și foarte cald vara, într-un spital în care în salon mirosea a pipi și a… pentru că erau foarte mulți copii mici, într-un spital în care copiii abandonați erau abandonați de tot, și de sistem și de toți adulții și se ajungea… se venea rar la ei. Iar dacă eu am preluat partea aceasta de a-i mângâia, de a vorbi… cumva mi-am mutat de la mine, n-am mai fost centrată pe mine, am mutat grija către ceilalți copii care chiar erau într-o nevoie și erau foarte speriați. Și atunci îi hrăneam, îi schimbam, am învățat să citesc, le citeam și povești și aveam grijă de ei. Acolo s-a conturat primul impuls spre vocația de azi - de a însoți copiii și de a avea grijă de ei. De acolo a pornit.
Pentru că acasă tata nu era un om pașnic, era un om destul de violent, de agresiv… și atunci cumva anul acesta a fost anul meu sabatic din copilărie. Nu mi l-am luat ca adult dar l-am avut când eram copil.
Și eram de ajutor orișicui. Până când mi-au pus ghips și am stat trei luni în ghips, o iarnă întreagă, când au trebuit să refacă grefa de piele de la degete tăindu-mi zona abdomenului. Și atunci aveam ghipsul și eu dacă făceam așa, vedeam tot ce e acolo, înăuntru, că totul era deschis. Și trei luni de zile am stat cu acest ghips și în perioada aceea am învățat să citesc, că nu aveam ce să fac, că nu mai aveam cum să mă mai mișc. Dar până atunci, spitalul era al meu Și după aceea.
Interesant este că medicul care m-a operat, și el la rândul lui s-a electrocutat. Și el a fost operat în Germania și s-a făcut și operația estetică iar mâna, fiind mână de chirurg, arăta la fel ca și cealaltă. El a știut ce să facă, însă corpul meu de copil nu a rezistat. De aceea și timpul s-a prelungit, al internării, pentru că nu nu avem aceeași rezistență și pentru că la un moment dat îmi dezvoltasem față de masca care mă adormea un mecanism de autoapărare că nu mai m-au putut adormi cu masca. Și am stat trei ore pe masa de operație, până când au reușit să obțină acordul să-mi injecteze. Și nu vroiam decât atât, să nu-mi mai pună masca pe ochi. Și când încercau să-mi pună masca pe ochi, ceva din, probabil, din felul meu de a sta acolo îi îndepărta Atât. Ăsta era singurul lucru pe care îl doream - să nu îmi mai pună masca pe ochi să-mi închidă aria vizuală și să mă trezesc într-un mare și negru întuneric.
Îl întrebam pe acest minunat om, zilnic, când venea la vizită: când îmi dă drumul acasă. La început, părea o întrebare copilăroasă, de copil care vrea să plece acasă. Apoi în el ca adult a început să lucreze și, poate, sentimentul nereușitei pentru că operațiile nu țineau, organismul mi-era slăbit, condițiile din spital, ca în perioada comunismului… Și, la un moment dat, îi era foarte greu să intre să mă vadă în fiecare zi, deși intra, îi era foarte greu pentru că dacă nu îi spuneam… nu îl întrebam verbal, se uita în ochii mei și citea aceeași întrebare: când îmi dați drumul acasă?
La un moment dat, într-o zi, la ceva timp, n-a mai reușit să-mi spună: nu azi. Și a spus: astăzi îți voi da drumul acasă, mințindu-mă. Am sunat acasă, de fapt la o vecină că noi nu aveam încă telefon fix acasă, și i-am spus mamei: îmi dă drumul astăzi acasă. Mama, țin minte, era iarna, a venit cu fâș, cu cizme de iarnă, cu căciulă, cu tot. Și a mers plină de speranță la domnul doctor și i-a spus: îi dați drumul acasă? Și el i-a spus: Nu, doamnă, nu-i dau drumul acasă, n-am cum să-i dau drumul acasă. Dar este un… zilnic ea mă întreabă acest lucru: când îmi dați drumul acasă. Astăzi n-am mai putut să-i spun că nu-i dau drumul azi acasă și astăzi am spus: astăzi îți dau drumul acasă. Cred că într-un an de zile, dacă am mers de două-trei ori acasă. Dar așa scurt, foarte scurt pentru că încă mâna nu era prinsă, partea de pierdere cum trebuie.
E clar ca adulții familiei, fiecare au viețuit ceea ce s-a întâmplat cu sentimentele aferente, însă eu ca și copil, pentru că nu… copiii așa sunt, așa suntem când suntem copii… n-am viețuit ca și cum mi s-ar fi întâmplat ceva rău. Cred că și faptul că am ieșit din corp și am văzut că dincolo de toate cele fizice se mai află ceva și că m-am văzut pe mine și eu, uitându-mă la mine eram într-o stare de liniște, de bine… Mie asta mi-a dat o putere pe care nu cred că aș fi avut-o altfel. Că nu mi s-a întâmplat… eu nici n-am conștientizat gravitatea a ceea ce mi s-a întâmplat, decât că am stat un an departe de familie în spital.
Am plecat din spital. Degetele erau lipite. Ulterior, au fost despărțite într-o altă perioadă, într-o altă vacanță. Am plecat din spital. Când am ajuns la școală, am descoperit că sunt diferită de ceilalți prin ceea ce aveam la mână. Dar eu am putut să scriu și caligrafic, am putut să scriu și cu degetele lipite.
Treptat, treptat am văzut că abdomenul surorilor mele nu avea nicio cicatrice. Abdomenul meu are trei cicatrici și în adolescență îmi era rușine să port costum din două piese că simțeam că abdomenul meu e într-un fel. Dar acolo, eram deja în adolescență iar în adolescență oricum viețuim rușinea față de propriul corp din multe alte perspective. Dacă mai ai și ceva de copilărie, o cicatrice, cu atât mai mult…
Trauma copilăriei mele nu este acest accident. Trauma copilăriei mele a fost tatăl meu cu comportamentul lui și cu felul lui de a fi, dar nu acest accident. Și de aceea nu înțelegeam de ce mi se spunea „vai săraca de ea!” când se uitau la mâna mea, pentru că la mine nu asta era… Eram un copil care învăța la fel ca ceilalți. Mă descurcam, scriam, și acum am scris caligrafic foarte frumos, cu mâna aceasta deci nu…
Eu n-am cicatrici. Eu mă am pe mine și mi-am descoperit această voce cu ajutorul lor. De aceea, nu m-am dus să-mi repar nici abdomenul, deja puteam după aceea, ulterior ca adult să merg la spital să-mi fac operație estetică, să-mi îndrept degetele și posibil, cred, să le readuc la o formă la fel ca degetele de la mâna stângă. Dar n-am simțit asta, pentru că eu așa sunt.
Am simțit că probabil că dacă aș fi făcut gestul acesta poate aș fi pierdut legătura cu omul celălalt care sunt. Că de multe ori am primit întrebarea: de ce nu mergi acum, că uite, după revoluție, au venit foarte mulți medici în zona aceasta de estetică, de… și mulți au venit tocmai pe zona aceasta de accidente, de reparare. Nefiind nici în zona feței, nefiind… nu impactează. Mâna e foarte bine, face foarte multe lucruri și eu mă bucur că pot să-i ofer ocazia să facă multe lucruri în forma în care se află și că… nu cumva, nu neapărat că nu o pedepsesc dar, nu găsesc subterfugii sau refugii să-i schimb felul de a fi, crezând că va putea să facă mai mult de atât. Ea face tot ce am nevoie, adică nu… și ea e mâna mea.
Că se întâmplă accidente. Dar nu toate sunt de… dacă nu este momentul, și nu ți-ai terminat treburile pe acest pământ, nu pleci, indiferent câte grozăvii ți se întâmplă și ăsta e sentimentul pe care l-am luat.
Copiii vin și mă întreabă la grădiniță: dar de ce degetele tale arată așa? Și le spun că m-am electrocutat când eram copil, de vârsta lor și pe copiii îi ajută această poveste, îi însuflețește, că uneori noi adulții păream așa intangibili, ceva foarte… mari, foarte… ca și cum niciodată nouă nu ni s-ar întâmpla ceva. Și pe copiii îi ajută să știe că și adultul acela a fost copil.

“I have no scars. I have myself, and I discovered my voice with the help of my scars. That’s why I didn’t want to repair my abdomen; as an adult, I could have gone to the hospital for cosmetic surgery to straighten my fingers and possibly bring them to a normal shape, just like my left hand. But I didn’t feel the need for that because this is who I am.”

In life, we encounter some lightning strikes, and depending on how we experience them, they help us live on, and become aware of who we are in this world and perhaps guide us toward what we aspire to be in this world. I believe that when I was electrocuted, that was my first lightning strike.
At that time, in my family, we were three children. We moved from a small studio apartment to a three-room apartment in a building where my father’s team had worked. My father was a plumber, and all those who received an apartment there were also those who worked on that building.
One Sunday, while my parents were resting at noon, my older sister was in the bedroom reading, and I was left alone with my younger sister in the living room. It was a summer day, around August, the summer was ending, and we were approaching autumn. In the apartment, there was a spot where an uninsulated electrical wire was placed—a very strong uninsulated current, right on the windowsill. I heard a noise outside—a cart passing by—and I wanted to see what was happening, so I took a chair and climbed up, but I couldn’t see as well as I wanted. Then I climbed onto the radiator and literally touched that electrical wire. In that moment, everything around me started to shake. I could still hear my sister’s voice, who couldn’t yet pronounce my name, and she called me Coco, which later on, became my nickname. She started to scream in fear, having seen what happened to me, that I had lost consciousness, even though I could still hear everything and see everything happening around me.
We lived on the fourth floor, and so I was lucky I wasn’t thrown out the window but fell to the floor inside the house. They called for an ambulance. I remember the ride in the ambulance, how it went at high speed, and I could see how… in that altered state of consciousness, I saw the leaves lifting as the wheels of the ambulance passed by. I heard everything happening around me even though I was already in a coma; I saw and heard everything, all the voices coming to me. I saw the needles they inserted into my body to extract the current. I saw the doctors who were worried but relieved that I had survived, thinking I could very well have been stuck there, and they were very concerned about the burns, as I was left with only the bones of two fingers. My fingertips had been completely burned.
For me, the experience of leaving my body took me to a place of calm, and now I know that somewhere beyond us, there is a state of peace. I was just observing everything happening to me without any particular emotion, without pity or empathy; I was simply watching what was happening to my physical body. I was in a coma and more present than I would have been otherwise. I knew everything from the moment they brought me back, and when I came out of the coma, I already knew everything about that space; I had no fear of that space. It wasn’t like waking up in a new place and being afraid.
Because my fingers were burned so severely, I spent a year hospitalized, without my parents, without family, at the age of five and a half. My mother came daily, regardless of shifts; she came every day. I was shaved bald—I used to have long hair, and they cut it so that… there were lice in the hospital and such, and this made it easier for them to apply gas on our heads.
I quickly became friends with the other children; there were many abandoned kids in the hospital, and I began to take care of them and made the hospital my own space. It was a hospital where it was cold in winter and very hot in summer, where the ward smelled of urine… because there were many small children, in a hospital where abandoned kids were completely neglected by the system and by all the adults, and visits were rare. By taking on the role of comforting them, of talking to them… I somehow shifted the focus away from myself and directed my care toward the other children who were truly in need and very scared. I would feed them, change them, I learned to read, and I read them stories, taking care of them. This was where my first impulse toward my current vocation took shape—to accompany and care for children. That’s where it started.
At home, my father was not a peaceful man; he was quite violent and aggressive… so this year became my sabbatical year from childhood. I didn’t take it as an adult, but I had it as a child.
I was helpful to everyone. Until they put me in a cast and I stayed three months in it, an entire winter, when they had to redo the skin graft on my fingers by cutting from my abdomen. During that time, with the cast on, if I moved like this, I could see everything inside because everything was open. I stayed with that cast for three months, and during that period, I learned to read, since I had nothing else to do; I couldn’t move anymore. But until then, the hospital had been mine—and it remained so afterward.
Interestingly, the doctor who operated on me had also been electrocuted. He had had surgery in Germany, and cosmetic surgery also, so his hand, being a surgeon’s hand, looked just like the other one. He knew what to do, but my child’s body couldn’t endure it. That’s why my hospitalization was extended; I didn’t have the same resilience. At one point, I developed a defense mechanism against the mask that put me to sleep, and they couldn’t sedate me with it anymore. I spent three hours on the operating table until they managed to get permission to inject me. All I wanted was for them not to put the mask over my eyes. When they tried to put the mask over my eyes, something in the way I reacted must have repelled them. That was the only thing I wanted—to not have the mask on my eyes, to not close my field of vision and wake up in a great and black darkness.
I asked this wonderful man daily, when he came to visit: when will I be released to go home? At first, it seemed like a childish question, a child wanting to go home. Then, as an adult, he began to feel perhaps the sense of failure because the operations weren’t successful, my body was weak, and the conditions in the hospital, like they were during the communist era… At one point, it became very difficult for him to come in to see me every day, even though he did, because if I didn’t verbally ask him, he would look into my eyes and read the same question: when will you let me go home?
At one point, one day, after some time, he could no longer tell me: not today. He said: today I will let you go home, lying to me. I called home, actually to a neighbor since we didn’t have a landline yet, and I told my mother: he’s letting me go home today. I remember it was winter; she came in bringing a winter jacket, winter boots, a hat, everything. She went, filled with hope, to the doctor and asked him: are you letting her go home? He said: No, ma'am, I’m not letting her go home; I can’t let her go home. But every day she asks me: when will you let me go home? Today, I couldn’t tell her that I wasn’t letting her go home, so I said: today I will let you go home. I think in a whole year, I went home two or three times. But it was very brief because my hand still wasn’t properly healed.
It’s clear that the adults in my family each experienced what happened with their corresponding feelings, but as a child, because… that’s how children are… I didn’t experience it as if something bad happened to me. I think the fact that I left my body and saw that beyond all the physicality there was something else, and that I saw myself, and while looking at myself, I was in a state of calm and well-being… This gave me a strength that I don’t think I would have had otherwise. I didn’t even realize the gravity of what had happened to me, except that I spent a year away from my family in the hospital.
I left the hospital. My fingers were stuck together. Later, they were separated during another period, during another vacation. I left the hospital. When I got to school, I discovered that I was different from the others because of what had happened to my hand. But I was still able to write, even beautifully, with my fingers stuck together.
Gradually, I saw that my sisters’ abdomens had no scars. My abdomen has three scars, and during adolescence, I felt embarrassed to wear a two-piece swimsuit because I felt my abdomen was somehow different. But by then, I was already a teenager, and in adolescence, we live with shame regarding our own bodies, in many ways. If you have a childhood scar, it’s even tougher…
The trauma of my childhood is not this accident. The trauma of my childhood was my father and his behavior, not this accident. That’s why I didn’t understand why people said, “Oh, poor thing!” when they looked at my hand because that’s not how I felt… I was a child who was learning in school just like everyone else. I managed, I wrote, and even now, I can write beautifully in calligraphy with this hand, so…
I have no scars. I have myself, and I discovered my voice with the help of my scars. That’s why I didn’t want to repair my abdomen; as an adult, I could have gone to the hospital for cosmetic surgery to straighten my fingers and possibly bring them to a normal shape, just like my left hand. But I didn’t feel the need for that because this is who I am.
I felt that perhaps if I had made that gesture, I might have lost my connection to the other person I am. Many times, I received the question: why don’t you go now, since, look, after the revolution, many doctors started working in this area of aesthetics, and many of them specifically for accidents and repairs. Not being in the area of my face, it doesn’t impact me. My hand is fine; it does many things, and I’m happy to let it do many things in the form it’s in, without thinking of punishing it or finding ways to change how it is, believing it could do more than that. It does everything I need, meaning it… it’s my hand.
Accidents happen. But not all of them are… if it’s not your time, and you haven’t finished your business on this earth, you don’t leave, no matter how many horrors happen to you, and that’s the feeling I took away from all this.
Children come and ask me in kindergarten: but why do your fingers look like that? And I tell them that I was electrocuted when I was a child, at their age, and this story helps the children; it inspires them, because sometimes we adults seem so intangible, something very… big, as if nothing could ever happen to us. And it helps the children to know that this adult was once a child too.