Diana Turturica

“Mi-am dat seama atunci, și a fost o surpriză pentru mine, că nu am fost niciodată complexată de cicatricile mele. N-am simțit niciodată nevoia să le ascund. Cred că singura perioadă în care am decis pur rațional, să-mi acopăr cicatricile a fost în perioada în care trebuia să lucrez, pentru că mereu mi-am zis și m-am gândit că trebuie să demonstrez cu ceea ce știu și cu ceea ce sunt și nu pot să las cicatricile să mă afecteze nici pozitiv, nici negativ. Am avut o scurtă perioadă de timp, până când m-am simțit suficient de stabilă profesional, când am ales să nu le expun. Nu le-am expus niciodată intenționat, doar că sunt momente în care nici nu-mi dau seama că ele sunt acolo sau nu mă raportez la ele niciun fel. Nu le văd. Așa am fost dintotdeauna.”

Aveam șase ani și am avut un accident de mașină. Am fost împreună cu toată familia aproape și fiecare dintre noi a fost afectat fizic în afară de mama mea care s-a trezit pe un câmp înconjurată de noi toți care sângerăm într-un fel sau altul. Tatăl meu a fost în comă câteva săptămâni după. Eu m-am trezit la Slatina într-un salon cu multă paturi și numai două erau ocupate, eram eu și fratele meu. Și știu că mult timp, eu fiind conștientă și el nu, mă întrebam dacă este încă în viață. Nu mă puteam mișca pentru că eram învelită în ghips de la gât până la vârful picioarelor și nu era nimeni în jurul nostru, n-avea nimeni cum să-mi povestească, să-mi explice ce s-a întâmplat, cum am ajuns acolo. După ani, am înțeles că mașina ne-a salvat viața, era într-un Mercedes și la cât de puternic a fost impactul și nu știu, s-a rostogolit mașina de câteva ori, am fi putut să nu fim în viață. Deci era la începutul anilor '90.
Apoi mi-am petrecut niște luni bune în ghips. Țin minte, perioada de vară era înfiorătoare pentru că nu mă puteam mișca, era extrem de cald și sub stratul de ghips era un mare strat de vată în care eram învelită. În cele din urmă au scos ghipsul și mă uitam la corpul meu și nu înțelegeam, nu-l recunoșteam, era ca și cum îl vedeam pentru prima dată. Vedeam cicatriciile pentru prima dată, eram uimită de faptul că piciorul care fusese în ghips, piciorul drept, era complet atrofiat, era ca un sticks, nu mai avea mușchi și nu știam dacă va rămâne așa pentru totdeauna.
Și apoi a început perioada de recuperare, de kinetoterapie, de gimnastică medicală, de masaj medical și țin minte că înainte de ședințele de recuperare trebuia să beau o fiolă de algocalmin ca să suport ce o să se întâmple în timpul ședințelor de kineto. Cumva am reînvățat să merg și m-am întors la grădiniță și doamna educatoarea a desemnat doi băieți care să stea în permanență lângă mine și în jurul meu și să se asigure că nu mi se întâmplă nimic, că alergau copiii în toate direcțiile, erau bineînțeles foarte activi și cumva eram surprinsă de cât de în serios își luau amândoi rolul. Pentru că într-adevăr erau în permanență în jurul meu, mai ales când trebuia să urc sau să cobor scări, erau cu mine în fața mea, în spatele meu, în jurul meu nu puteam să fac nicio mișcare pentru că eram în permanență păzită.
După mulți ani, cred că eram deja în liceu, mama mi-a mărturisit că îi era foarte teamă de începutul școlii și de poate ce am numi astăzi bullying, și de gândul că din cauză că aveam probleme și nu mergeam ok și se vedea că ceva e în neregulă, colegii nu se vor purta frumos cu mine. Eu nu eram conștientă de asta atunci, nu-mi dădeam seama, nici că sunt diferită, nici că merg diferit sau arăt diferit și nici nu mă interesa. Eram foarte entuziasmată de începerea școlii și de colegi și de abia așteptăm să ne cunoaștem și să ne distrăm și să ne jucăm și n-aveam nicio clipă reprezentarea că ceva ar putea să nu fie în regulă. Poate, nu știu și asta i-a determinat pe colegi într-adevăr să nu observe, sau să se facă că nu observă. Totul s-a derulat foarte firesc. Am început școala firesc, am început să fiu foarte activă și eu, am legat niște prietenii foarte frumoase, care durează până în ziua de astăzi.
Numai că, la un moment dat, și acum nu mai știu să spun în ce clasă, am descoperit că… de fapt mama a observat că nu mergeam mai bine cu fiecare an care trecea, ci mai rău. Și atunci ne-am dus la Spitalul de Ortopedie Foișor să înțelegem ce se întâmplă și surpriza a fost că se pare că în momentul în care a fost fixată fractura, mi-a fost atins cartilagiul de creștere și piciorul meu nu mai creștea. Nici nu știu dacă la momentul respectiv, părinții mei au avut reprezentarea faptului că vor urma multe operații, dar da, a început un nou capitol. Și m-am reîntors în Spitalul Foișor de foarte multe ori, am petrecut acolo săptămâni. A apărut nevoia de a purta un înălțător, o talonetă în încălțăminte, care, în fiecare an devenea din ce în ce mai mare și până la urmă am ajuns la o diferență între picioare de 11 cm și cu o talonetă de 6 cm pe care foarte greu o mai ascundeam în încălțăminte.
Și cu toate astea, chiar am fost un copil normal. Vacanțele mi le petreceam la țară și eram în permanență în copaci sau jucam fotbal cu băieții. Eram una dintre cele două-trei fete din echipa de fotbal. Cred că nu știu, acum da, uitându-mă înapoi, îmi dau seama că toți cei din jurul meu încercau să mă protejeze în permanență și erau foarte atenți cu mine într-un fel. Doar că atunci nu știu, credeam că e doar prietenie și curtoazie și de faptul că aveam noroc de oameni de foarte bună calitate și de copiii foarte frumos crescuți în jurul meu.
Concluzia a fost că în momentul în care se poate face ceva din punct de vedere medical este momentul la care mi se termină creșterea, pentru că atunci s-ar fi stabilit diferența finală între picioare. Din fericire, fetele se opresc din crescut undeva pe la 14 ani și atunci era clar că în momentul va fi până la terminarea liceului.
În clasa a X-a, la finalul clasei a X-a, eram programată pentru operație și trebuia cumva să aibă loc pe perioada de vară, pe perioada vacanței de vară ca să câștigăm cât mai mult timp și să lipsesc cât mai puțin de la școală. Operația nu era noțiunea clasică de operație. Urma să mi se fixeze un aparat care se prindea în două puncte pe osul meu, pe femurul meu, deci avea… osul urma să fie fracturat și apoi cu o cheie specială trebuia să învârt un șurub din acest aparat și îmi creștea osul pe măsură ce învârteam câte un milimetru pe zi. Și aveam de recuperat măcar 9-10 cm în felul ăsta și urma să am în permanență niște tije metalice care îmi ieșeau din picior și o tijă externă care le unea.
Impresia sau din discuții cumva rezultase că ar putea să dureze 6-8 luni. În realitate au fost nouă luni și în cele din urmă și am reușit să recuperez 9 cm. Și a fost o perioadă foarte, foarte lungă în care am stat singură acasă. Fratele meu era la școală, părinții mei erau la serviciu. Nu mă puteam mișca din pat sau cel puțin nu foarte mult, cel mult până la canapea. Puteam să mă duc să-mi iau ceva de mâncare. Dar nu pot să spun că a fost chiar cel mai ușor de dus din punct de vedere emoțional. Erau ore în șir pe care trebuia să le umplu cumva. Din fericire, îmi făcea plăcere să citesc. Aveam CD-uri, eram destul de norocoasă, aveam CD-player portabil la vremea aia și eram foarte încântată și aveam prieteni care îmi făceau CD-uri și mi le aduceau și puteam să rămână un pic conectată cu ce se întâmpla în viețile colegilor mei. Aveam o prietenă foarte bună, o colegă de liceu care venea la mine și îmi mai umplea un pic timpul și viața și ne făceam împreună planuri pentru cum va fi când pot să mă întorc și eu la liceu. Am avut profesori foarte înțelegători.
Cumva, mi-a… perioada asta în care am revenit la liceu mi-a amintit perioada din grădiniță pentru că liceul Coșbuc e construit cu un etaj și clasa noastră era la etaj și din nou urcam scara înconjurată de băieți care îmi țineau cârjele și se asigurau că ajung în siguranță până sus.
După după, asta am simțit cumva că lucrurile încep să intre pe un făgaș normal. Am avut ținuta pe care mi-o imaginasem pentru banchet, am avut niște pantofi pe care i-am ales luni de zile, m-am gândit la cum trebuie să fie și cum trebuie să arate și cum vor fi primii pantofi cu toc pe care îi voi încălța. Și am reușit să trec în sfârșit de la gimnastică medicală la ce îmi doream să fac ca activitate fizică și am făcut gimnastică ritmică, am făcut balet.
Cred că am avut un gap între momentul în care am putut să spun: phiu, a trecut și momentul în care am început să mă întreb dacă o să pot să am o sarcină normală, dacă o să pot avea copii, dacă o să pot să duc fizic o sarcină, dacă o să pot să nasc natural.
A venit și prima sarcină. Mi-am dat seama atunci, și a fost o surpriză pentru mine, mi-am dat seama că nu am fost niciodată complexată de cicatricile mele. N-am simțit niciodată nevoia să le ascund. Am putut să nasc natural, am avut un medic foarte curajos și un foarte bun profesionist care nicio clipă nu a pus răul înainte și mi-a explicat că toate modificările care au avut loc nu au nicio legătură cu sarcina și nașterea și că trebuie să mă consider un om normal din toate punctele de vedere.
Cred că singura perioadă în care am decis pur rațional, să-mi acopăr cicatricile a fost în perioada în care trebuia să lucrez, pentru că mereu mi-am zis și m-am gândit că trebuie să demonstrez cu ceea ce știu și cu ceea ce sunt și nu pot să las cicatricile să mă afecteze nici pozitiv, nici negativ. Am avut o scurtă perioadă de timp, până când m-am simțit suficient de stabilă profesional când am ales să nu le expun. Nu le-am expus niciodată intenționat, doar că sunt momente în care nici nu-mi dau seama că ele sunt acolo sau nu mă raportez la ele niciun fel. Nu le văd. Așa am fost dintotdeauna. Nici nu-mi amintesc și nu am nicio amintire cu picioarele mele de dinainte de accident, nu știu cum sunt. Nu știu cum ar fi fost, nu mi le-am imaginat niciodată, nu mi-am imaginat ce ar fi fost dacă n-ar fi fost și nu m-am întrebat niciodată de ce eu.
Eu am avut un sistem de susținere incredibil. A fost în primul rând familia mea, familia cea mai apropiată: părinții, bunicii, care au fost niște oameni extrem de stabili din punct de vedere emoțional, n-au creat artificial drame, nu s-au blamat unii pe alții, totul a fost construit în jurul meu astfel încât să depășim toate dificultățile. În școala generală am avut prieteni foarte apropiați, noi am fost o gașcă de 10 copii, în care doar eu și prietena mea Alexandra eram fete, care au înțeles prin ce trec cu o maturitatea pe care, să fim sinceri, nu mulți copii o au; care au venit la mine la spital, care au venit la mine acasă în primele luni în care a trebuit să stau legată de pat; care cred că întotdeauna m-au apreciat chiar pentru ce eram, pentru ce reprezentam pentru ei, pentru prietenia care ne lega. Lor le datorez nu numai modul în care am trecut perioada aceea ci și faptul că m-am prețuit foarte mult pe mine ca femeie, nu am acceptat niciodată mai puțin decât ce ne-au oferit ei: toată sinceritatea și susținerea și, nu știu, dragostea, eleganța, tot ce ne-am oferit în anii ăia, în care noi ne-am format ca femei, a fost ceva la care m-am raportat în permanență. Și am avut o prietenie foarte onestă. Cred că am fost în permanență într-o bulă în care eram ajutată, protejată, susținută și întotdeauna am încercat să văd după, ce urmează când totul va fi bine. Totul a curs mai departe.
Cred că ceva-ul bun este că eu am avut o demonstrație științifică a faptului că nimic nu e imposibil. Și apoi, nu știu dacă neapărat legat de procesul fizic în sine, dar am înțeles că e foarte important ca atunci când ni se arată o situație în care putem să ajutăm, să o facem. Da, cred că dacă poți să fii omul potrivit la locul potrivit pentru cineva, atunci ai o datorie morală să o faci.

“I realized—much to my surprise—that I had never been self-conscious about my scars. I never felt the need to hide them. I think the only period when I made a purely rational decision to cover my scars was when I had to work because I always told myself and thought that I needed to prove myself through what I know and who I am. I couldn’t allow my scars to affect me, either positively or negatively. There was a brief period until I felt professionally stable enough when I chose not to expose them. I never intentionally exposed them, but there are moments when I don’t even realize they’re there or don’t relate to them in any way. I don’t see them. That’s how I’ve always been.”

I was six years old when I had a car accident. I was with my whole family, and almost all of us were physically affected, except for my mother, who woke up in a field surrounded by all of us, bleeding in one way or another. My father was in a coma for several weeks afterward. I woke up in a hospital in Slatina in a ward with many beds, but only two were occupied—mine and my brother's. I remember that for a long time, since I was conscious and he wasn’t, I kept wondering if he was still alive. I couldn’t move because I was wrapped in a cast from my neck to my toes, and there was no one around us to explain what had happened or how we had ended up there. Years later, I understood that the car saved our lives—it was a Mercedes—and considering the force of the impact and the fact that the car rolled over several times, we could have easily not survived. This was in the early '90s.
Afterward, I spent several months in a cast. I remember the summer being unbearable because I couldn’t move, it was extremely hot, and under the cast was a thick layer of cotton wool that wrapped me. Eventually, the cast was removed, and I looked at my body, not recognizing it, as if I was seeing it for the first time. I saw the scars for the first time and was shocked that my right leg, which had been in the cast, was completely atrophied—it was like a stick, with no muscles—and I didn’t know if it would stay that way forever.
Then the recovery period began — physical therapy, medical gymnastics, and medical massages. I remember that before therapy sessions, I had to drink a vial of algocalmin to endure the pain. Somehow, I relearned how to walk and went back to kindergarten, where the teacher assigned two boys to stay near me at all times and ensure nothing happened to me. The other kids were running everywhere, very active, and I was surprised by how seriously these two boys took their role. They were constantly around me, especially when I had to go up or down stairs—they were in front of me, behind me, surrounding me. I couldn’t make a move without being guarded.
Years later, when I was in high school, my mother admitted she had been terrified of me starting school. She feared what we would now call bullying and worried that my physical problems—my limp and the visible signs that something was wrong—would lead my colleagues to mistreat me. I wasn’t aware of this at the time. I didn’t realize I was different, that I walked or looked differently, and it didn’t matter to me. I was so excited about starting school, meeting classmates, having fun, and playing that it never occurred to me something might go wrong. Perhaps it was this attitude that made my colleagues overlook or pretend not to notice anything. Everything unfolded naturally. I started school normally, became very active, and formed some beautiful friendships that last to this day.
At some point, though I can’t recall which grade, my mother noticed that instead of walking better each year, I was walking worse. We went to the Foișor Orthopedic Hospital to understand what was happening, and the surprise was that during the fracture fixation, my growth plate had been damaged, and my leg stopped growing. I’m not sure if my parents fully understood at the time that this would mean numerous surgeries, but yes, a new chapter began. I returned to the Foișor Hospital many times, spending weeks there. I needed to wear a shoe lift, which grew larger each year, and eventually, the height difference between my legs reached 11 cm, with a 6 cm lift that became hard to conceal in my shoes.
Despite everything, I had a normal childhood. I spent my vacations in the countryside, always climbing trees or playing soccer with the boys. I was one of the two or three girls on the team. Looking back now, I realize that everyone around me was always trying to protect me, paying close attention to me. But at the time, I thought it was just friendship and politeness, and that I was lucky to have kind and well-raised people around me.
The conclusion was that any medical intervention would have to wait until my growth stopped since that’s when the final difference between my legs would stabilize. Luckily, girls stop growing around age 14, so it was clear this would happen before I finished high school.
In 10th grade, at the end of the school year, I was scheduled for surgery during the summer vacation to minimize time away from school. The operation wasn’t traditional surgery—it involved fixing an apparatus to my femur, which meant fracturing the bone and using a special key to turn a screw daily, extending the bone by a millimeter each day. The goal was to regain at least 9–10 cm, with metal rods protruding from my leg connected by an external frame.
Initially, I was told it would take 6–8 months, but it ended up being nine months. In the end, I managed to regain 9 cm. It was a long period during which I was mostly alone at home. My brother was in school, and my parents were at work. I couldn’t move much beyond the bed or couch. While it wasn’t the easiest emotionally, I filled the hours by reading. I had CDs and a portable CD player—a luxury at the time—and friends who made me custom CDs, so I was able to stay somewhat connected to their lives. I had a close friend from high school who visited and filled my time a little; we made plans for when I could return to school. My teachers were very understanding.
Returning to high school reminded me of kindergarten, as our class was on the first floor of the school, and once again, boys surrounded me to help me up the stairs, carrying my crutches and ensuring I was safe.
Gradually, life normalized. I wore the outfit I had dreamed of for the prom, chose high-heeled shoes after months of searching, and transitioned from medical gymnastics to rhythmic gymnastics and ballet.
Later on in life, I started to wonder if I could have a normal pregnancy or carry a child. The first pregnancy came, and I realized—much to my surprise—that I had never been self-conscious about my scars. I never felt the need to hide them. I gave birth naturally, guided by a brave and skilled doctor who reassured me that none of my past physical challenges would affect pregnancy or childbirth.
I think the only period when I made a purely rational decision to cover my scars was when I had to work because I always told myself and thought that I needed to prove myself through what I know and who I am. I couldn’t allow my scars to affect me, either positively or negatively. There was a brief period until I felt professionally stable enough when I chose not to expose them. I never intentionally exposed them, but there are moments when I don’t even realize they’re there or don’t relate to them in any way. I don’t see them. That’s how I’ve always been.
I don’t even remember, nor do I have any memory of my legs before the accident. I don’t know what they were like. I don’t know how they would have been, and I’ve never imagined them. I never wondered what it would have been like if they hadn’t been affected, and I’ve never asked myself, “Why me?”
I had an incredible support system. First and foremost, it was my family, my closest family: my parents and grandparents, who were emotionally extremely stable people. They didn’t artificially create drama, nor did they blame one another; everything was built around me so we could overcome all the difficulties. In elementary school, I had very close friends. We were a group of 10 kids, where only Alexandra, my friend, and I were girls. They understood what I was going through with a maturity that, let’s be honest, not many children have. They came to visit me in the hospital and at home during the first months when I had to stay bedridden. I believe they always appreciated me for who I was, for what I represented to them, and for the friendship that connected us.
I owe them not just the way I got through that time but also the fact that I valued myself so much as a woman. I never accepted less than what they offered: all the sincerity, support, love, elegance, and everything we gave to one another in those years when we were growing into women. That was something I constantly referred back to. And we had a very honest friendship. I think I was always in a bubble where I was helped, protected, and supported, and I always tried to see what comes next—what’s to follow when everything gets better. Life just kept moving forward.
I think the good thing was that I had a scientific demonstration that nothing is impossible. And then, I don’t know if it’s necessarily related to the physical process itself, but I understood that it’s very important when we’re presented with a situation where we can help, that we do so. Yes, I believe that if you can be the right person at the right time for someone, then you have a moral obligation to do it.