Ioana Macoveiciuc

“Dar da, am rămas cu cicatricea asta pe față, să-mi aducă aminte că nu întotdeauna ajutorul oferit are un final fericit și că ar trebui să mă uit mai bine la ce nevoi îmi împlinesc de fapt insistând să-i ajut pe ceilalți. Am învățat multe din ce s-a întâmplat. Am învățat să fiu mai atentă la mine, să am răbdare, să-i aștept pe ceilalți să ceară ajutorul și să nu mă mai ofer eu să-i ajut cu forța. Da, poate că a fost o lecție un pic prea dură, dar, da, nu stau să mă întreb de ce eu, de ce e mie, de ce atunci… Pur și simplu, unele lucruri se întâmplă și nu poți decât să mergi mai departe cu ce poți să înveți din ele. ”

Of, nu m-am mai gândit la episodul ăsta de foarte mult timp, după ce foarte mulți ani m-am gândit la el încontinuu.
Cicatricea de pe față. O am în urma unui accident. Era început de februarie 2007, aveam 27 de ani. Tocmai mă desparțisem de un băiat cu care fusesem împreună vreo trei-patru ani și eram cu o gașcă de prieteni într-un mic club era un club al fanilor Depeche Mode și mergeam acolo de două-trei ori pe săptămână. Ne plăcea mult să stăm împreună, să ascultăm muzică, dansam, mai beam câte o bere. Cred că era unu sau două dimineața și un băiat cu care eram amică - nu era nimic între noi - însă știam că a doua zi are o întâlnire importantă foarte de dimineață. Și era destul de băut. I-am spus să meargă acasă, însă era foarte prins, tot mai bea câte o bere și m-am gândit eu să-l salvez așa de el însuși și să îi comand un taxi.
Și la un moment dat m-am dus să-i spun: uite, ți-a venit taxiul. Hai du-te, merg cu tine să te urci în taxi. L-am tras așa, mai mult cu forța din bar și l-am scos pe hol, unde la început să fie foarte recunoscător că am grijă de el, că sunt atât de drăguță și tot încerca să mă ia în brațe. Eu, pentru că tata a fost… tata bea foarte mult și când venea acasă băut era destul… nu era agresiv, dimpotrivă, era foarte afectuos, dar într-un fel dur așa, copleșitor. Îi plăcea să mă strângă în brațe, alerga pisica pe care, când o prindea, o strângea foarte tare în brațe. Și na, lecția mea din toate astea a fost că prefer să mă țin departe de oamenii băuți, ceea ce încercam să fac și acum cu acest băiat, care era, în ciuda faptului că era foarte băut era și foarte puternic și hotărât așa. A reușit să mă ia în brațe în cele din urmă și ținându-mă cumva de picioare, a început să mă învârtă.
Îmi amintesc că-i strigam: lasă-mă jos, o să mă scapi, lasă-mă jos. Nu l-am putut opri. M-a învârtit destul de tare și am căzut în cele din urmă. Am dat cu fața de un stâlp de beton. Nu mi- aduc aminte decât sunetul de os lovind colțul stâlpului, frânturi, oameni în jurul meu, foarte mult sânge, o salvare, nu mai țin minte… lucrurile astea se amestecă așa… mereu au fost amestecate în capul meu. Ce-mi aduc aminte e că am început să mă dezmeticesc pe hol, la urgențe la Floreasca. Aveam foarte mult sânge pe haine și pe încălțări și mă uitam așa în jos la corpul meu pe care nu-l recunoșteam, nu recunoșteam hainele de pe mine, nu-mi aduceam aminte nimic din ce sunt, nu știam cum mă cheamă. Îmi aduc aminte că îmi priveam palmele și mă întrebam cum o cheamă pe mama, câți ani am, cine sunt oamenii din jurul meu, întrebam obsesiv al cui e sângele de pe mine și ce s-a întâmplat. Nu-mi aduceam aminte nimic. Starea asta de confuzie a durat câteva ore, timp în care m-au tot plimbat de la un cabinet la altul, am fost la radiologie, am fost la neurologie, în cele din urmă la chirurgie, unde m-au cusut… m-au cusut pe dinăuntru, dar doar unul dintre obraji… În timpul impactului, mi-am mușcat obrajii pe interior și mi-a crăpat și pielea pe exterior acolo unde mandibula mea a lovit stâlpul. Mi-au sărit din rădăcini mai multe măsele, dar pe moment nu îmi dădeam seama, nu mă durea nimic.
Începusem să mă umflu foarte tare la față. Am primit un dosar cu numele meu pe el și îmi repetam în continuu că mă cheamă Ioana Chicet. Scria că am 27 de ani. Accident. Dar nu scria mai mult și eu nu-mi aminteam absolut nimic. În fine, mi-au dat un calmant și antibiotic și am plecat acasă la niște prieteni, pentru că tocmai plecasem din relația anterioară și nu aveam unde să stau, dormeam câteva nopți la niște prieteni încercând să găsesc ceva pe termen mai lung.
Iar zilele următoare au trecut așa ca într-o ceață pentru că aveam dureri mari de cap. Fața mea era foarte umflată. Eram foarte confuză, mi-am amintit câte ceva din seara cu pricina dar foarte puțin. Băiatul cu pricina nu mi-a mai dat niciun semn o vreme. Și peste o săptămână, obrazul meu era atât de umflat încât nu mai puteam mânca și nici vorbi și într-o noapte a început să-mi curgă puroi și prin tăietura de pe față dar și prin ochiul drept, moment în care am hotărât că poate ar fi cazul să mă întorc la spital. Ei nu îmi spuseseră atunci la camera de gardă că ar trebui să revin la un control, drept pentru care nu mă dusesem.
M-a dus prietena mea de urgență din nou la spital. Se pare că mi se cangrenase obrazul și făcusem o infecție care urcase prin obraz până la ochi și era foarte aproape de creier. M-au internat și m-au programat la operație. Nu-i spusesem nimic mamei până la momentul acela pentru că am tot sperat că o să fie un episod scurt și n-am vrut să o îngrijorez, însă în momentul în care mi-au spus că urmează o intervenție mai serioasă m-am speriat, urma să stau în spital mai multe zile, așa că am rugat-o pe prietena mea s-o anunțe pe mama că am nevoie urgent de ea. Nu știu ce o fi fost în sufletul mamei dar s-a urcat în microbuz în următoarea oră și a pornit spre mine dinspre Piatra Neamț. Cred că a ajuns în spital lângă mine chiar înainte să intru în operație.
Și ce s-a întâmplat în prima operație a fost că au decis să decupeze o parte din obraz, partea care se infectase și se cangrenase și să mă lase așa cu rana deschisă pentru a o urmări și a o curăța. Dar, na, a fost foarte greu să trăiesc o săptămână cu o gaură în obraz prin care vedeam dinții, care mă durea și supura și curgea sânge și în fiecare zi trebuia să merg la pansat și pansatul consta într-o smulgere de fașă sterilă de pe față și înlocuirea ei cu alta temporară pe care o smulgeau un pic mai târziu ca să curețe bine zona.
După o săptămână a urmat a doua intervenție în care mi-au cusut la loc obrazul, părțile sănătoase, și mi-au montat un tub de dren în cusătură pentru a se asigura că rana nu se infectează din nou. Lucrurile au mers mai bine, am început să pot să mănânc din nou. Am slăbit foarte mult în perioada aceea, cred că am avut aproape 40 de kg. Eram ca un copil neajutorat și mama trebuia să mă hrănească, cu tubul acela după mine și cu perfuzii.
Într-una din zile a venit în vizită acel băiat să-și ceară scuze. Cred că fusese obligat de mama lui, din ce-mi aduc aminte, era și ea pe hol. Nu mai țin bine minte, lucrurile se amestecă în capul meu. I-am spus că nu mai doresc să vorbesc cu el sau să-l mai văd vreodată dar că aș vrea să-mi plătească rezerva pentru că eram între job-uri, mă descurcam foarte greu cu banii atunci și rezerva în care stăteam costa undeva la 50 de dolari pe noapte, iar eu stăteam deja de o săptămână. Realmente nu aveam bani să plătesc factura. Și mi-a promis că da, cu siguranță o să facă asta. N-a plătit-o, bineînțeles, nu mi-a trimis niciun ban și nici nu l-am mai văzut. Nici nu îmi mai aduc aminte cum îl cheamă dincolo de Andrei. Andrei știu sigur, dar Andrei și mai cum nu mai țin minte, nu mi l-a mai scos… Cred că l-am mai văzut o dată în Vamă, așa, cu coada ochiului dar am plecat repede de acolo pentru că a fost prea greu pentru mine să-l revăd. Sau poate nici nu era el, nu știu.
După intervenția asta am mai stat câteva zile în spital și apoi am fost externată, dar a trebuit să revin periodic la spital pentru că cicatricea s-a cheloidizat, adică a dezvoltat în ea bucăți mai dure de carne care abia după mulți ani de masaje și injecții s-au relaxat și cicatricea arată acum așa cum o vedeți și voi. S-a declanșat și un episod de acnee atunci. Am avut insomnii o perioadă lungă de timp. Am încercat să merg la terapie, însă nu am nimerit persoana potrivită și a urmat multe luni de depresie. Îmi era greu să ies din casă, mă simțeam în siguranță sub pat, acolo adăpostită așa și cumva aproape de pământ fără riscul să cad sau să mă lovesc, mă simțeam cel mai în siguranță.
În fine, timpul a trecut, am reușit să găsesc un terapeut mai bun, mi-am schimbat locul de muncă, mi-am schimbat locul în care trăiam, l-am cunoscut pe soțul meu și viața mea a început să se așeze la locul ei.
Nu m-am gândit niciodată dacă am făcut bine ce am făcut insistând să ajut un om care nici măcar nu mi-era apropiat. Pur și simplu așa am simțit atunci că trebuie să fac. Știu că am acest… că port acest costum de salvator, care de multe ori îmi face mai mult rău mie decât le face bine altora, dar nu știu. Asta este ceva ce am văzut mult crescând. Bunicii mei au fost… părinții mamei au fost învățători într-un sat și un fel de lideri spirituali așa ai comunității. Curtea lor și casa lor erau mereu pline de oameni care veneau să ceară ajutor, să ceară un sfat, să audă o vorbă bună. Bunica sprijinea mereu pe cei din jur, strângea bani pentru biserică, pentru… strângea materiale pentru școală. Casa lor fusese și construită de bunicul chiar gard în gard cu școala și mereu mergeam cu ei, pentru că nu aveau cu cine să mă lase și am crescut la ei în prima parte din viață, mergeam cu ei la școală. Nu știu, am crescut așa cu nevoia asta de a fi atentă la ceilalți și de a încercat să-i ajut, uneori chiar și fără ca ei să îmi ceară ajutorul și asta nu e ceva sănătos, îmi dau seama și lucrez încă cu asta. Mă rog, consider că așa a fost să fie și probabil că dacă lucrurile s-ar întâmpla din nou, aș face din nou același lucru.
Dar da, am rămas cu cicatricea asta pe față, să-mi aducă aminte că nu întotdeauna ajutorul oferit are un final fericit și că ar trebui să mă uit mai bine la ce nevoi îmi împlinesc de fapt insistând să-i ajut pe ceilalți. Am învățat multe din ce s-a întâmplat. Am învățat să fiu mai atentă la mine, să am răbdare, să-i aștept pe ceilalți să ceară ajutorul și să nu mă mai ofer eu să-i ajut cu forța. Da, poate că a fost o lecție un pic prea dură, dar, da, nu stau să mă întreb de ce eu, de ce e mie, de ce atunci… Pur și simplu, unele lucruri se întâmplă și nu poți decât să mergi mai departe cu ce poți să înveți din ele.

“But, yes, I was left with this scar on my face to remind me that not all the help you offer has a happy ending, and that I should look more closely at what needs of my own I’m fulfilling by insisting on helping others. I learned a lot from what happened. I’ve learned to be more attentive to myself, to be patient, to wait for others to ask for my help, and not to offer my help forcefully. Yes, maybe it was a lesson that was a bit too harsh, but no, I don’t dwell on why me, why this, why then... Some things just happen, and all you can do is move forward with what you can learn from them.”

Oh, I haven’t thought about this episode in such a long time, after so many years of thinking about it constantly.
The scar on my face. I have it because of an accident. It was the beginning of February 2007, I was 27 years old. I had just broken up with a guy I had been with for about three or four years, and I was with a group of friends in a small club — it was a Depeche Mode fan club, and we used to go there two or three times a week. We really enjoyed being together, listening to music, dancing, and having a beer or two. I think it was one or two in the morning, and a guy I was friends with — there was nothing between us — but I knew he had an important meeting very early the next day. And he was quite drunk. I told him he should go home, but he was really caught up, still drinking more beer, so I thought I’d save him from himself and call him a taxi.
At one point, I went to tell him, “Look, your taxi’s here. Come on, go, I’ll go with you to get in the taxi.” I pulled him, more by force, out of the bar and onto the hallway, where at first he was very grateful that I was taking care of him, saying how sweet I was, and he kept trying to hug me. Because my dad... my dad used to drink a lot, and when he would come home drunk, he wasn’t aggressive — on the contrary, he would be very affectionate, but in a rough, overwhelming way. He liked to hug me tightly, and he would chase the cat, and when he caught it, he’d squeeze it really hard in his arms. So, from all this, I learned that I’d rather keep my distance from drunk people, which is what I was trying to do with this guy, who, despite being very drunk, was also very strong and determined. He eventually managed to grab me by the legs and started spinning me around.
I remember shouting at him: "Put me down, you're going to drop me, put me down." I couldn’t stop him. He spun me quite hard, and I eventually fell. I hit my face on a concrete pillar. I don’t remember much except the sound of my bone hitting the corner of the pillar, fragments of memories, people around me, a lot of blood, an ambulance... I don’t remember… everything is jumbled up in my head. What I do remember is that I started to come to my senses in the hallway, at the ER at Floreasca Hospital. I had so much blood on my clothes and shoes, and I was looking down at my body, which I didn’t recognize, didn’t recognize the clothes I was wearing, couldn’t remember anything about who I was, didn’t know my name. I remember looking at my hands and wondering what my mother’s name was, how old I was, who the people around me were, obsessively asking whose blood was on me and what had happened. I couldn’t remember anything. That state of confusion lasted for a few hours, during which time they took me from one room to another, I went to radiology, I went to neurology, and eventually to surgery, where they stitched me up… they stitched me up on the inside, but only one of my cheeks... When I had fall, I had bitten the inside of my cheeks, and my skin had also split on the outside where my jaw had hit the pillar. Several of my teeth were knocked out at the roots, but at the time, I didn’t realize it; nothing hurt.
My face started to swell really badly. I was given a file with my name on it, and I kept repeating to myself that my name was Ioana Chicet. It said I was 27 years old. Accident. But nothing more was written, and I couldn’t remember anything. Anyway, they gave me a painkiller and antibiotics, and I went home to some friends because I had just left my previous relationship and had nowhere to stay, so I was sleeping at some friends’ for a few nights while trying to find something more long-term.
The following days passed in a blur because I had terrible headaches. My face was very swollen. I was very confused, and I eventually remembered a few things from that night, but very little. The guy didn’t contact me for a while. After about a week, my cheek was so swollen I couldn’t eat or talk, and one night, pus started to ooze from the cut on my face and through my right eye, which is when I decided it might be time to go back to the hospital. They hadn’t told me in the ER that I should come back for a check-up, so I hadn’t gone.
My friend took me back to the hospital urgently. It turns out my cheek had become gangrenous, and I had developed an infection that had spread through my cheek to my eye and was very close to my brain. They admitted me and scheduled me for surgery. I hadn’t told my mother anything until that moment because I had hoped it would be a short episode and didn’t want to worry her. But when they told me a more serious procedure was needed, I got scared. I was going to be in the hospital for several days, so I asked my friend to call my mom and tell her I needed her urgently. I don’t know what must have been going through my mother’s mind, but within an hour, she got on a bus from Piatra Neamț and headed to me. I think she arrived at the hospital just before I went into surgery.
In the first surgery, they decided to cut out part of my cheek, the part that had become infected and gangrenous, and left the wound open to monitor and clean it. But, of course, it was really hard to live for a week with a hole in my cheek through which I could see my teeth, which hurt, and from which blood and pus oozed. Every day, I had to go to get it dressed, which involved tearing off the sterile dressing and replacing it with a temporary one that they would rip off later to clean the area again.
After a week, I had a second surgery where they stitched up the healthy parts of my cheek and placed a drainage tube in the stitches to ensure the wound didn’t get infected again. Things got better, I started to be able to eat again. I lost a lot of weight during that time; I think I was almost down to 40 kg. I was like a helpless child, and my mother had to feed me, with that tube in me and on IV drips.
One day, the guy came to visit to apologize. I think his mother made him do that, from what I remember, she was in the hallway too. I don’t remember well; things are mixed up in my head. I told him I didn’t want to speak to him or see him again, but I would like him to pay for my room because I was between jobs, struggling financially at the time, and the room I was staying in cost about $50 a night, and I’d already been there for a week. I really couldn’t afford the bill. He promised that, yes, he’d definitely do it. Of course, he didn’t pay, didn’t send me any money, and I never saw him again. I don’t even remember his last name, just Andrei. I know Andrei for sure, but Andrei what? I can’t remember. I think I might have seen him once in Vama Veche, just out of the corner of my eye, but I left quickly because it was too hard for me to see him again. Or maybe it wasn’t even him, I don’t know.
After that surgery, I stayed in the hospital for a few more days and was then discharged, but I had to return regularly because the scar became keloid, meaning it developed tough patches of tissue that, after many years of massages and injections, finally relaxed, and the scar now looks the way you see it. I also developed acne at that time. I had insomnia for a long period. I tried therapy, but I didn’t find the right person, and I went through many months of depression. It was hard for me to leave the house; I felt safest under the bed, sheltered and close to the ground, without the risk of falling or hurting myself. That’s where I felt the safest.
Anyway, time passed, I managed to find a better therapist, changed my job, moved, and met my husband, and my life started to come together again.
I never thought about whether what I did was right — insisting on helping someone who wasn’t even close to me. It’s just what I felt I had to do at the time. I know I wear this… this “rescuer” costume, which often does me more harm than good to others, but I don’t know. It’s something I saw a lot growing up. My grandparents... my mother’s parents were teachers in a village and sort of spiritual leaders of the community. Their yard and house were always full of people coming for help, advice, or a kind word. My grandmother always supported those around her, raising money for the church, collecting supplies for the school. Their house was built right next to the school, and I would go with them because they had no one to leave me with. I grew up with them for the first part of my life, going with them to school. I don’t know, I grew up with this need to be attentive to others and try to help them, even without them asking for it, and I realize now that this isn’t healthy, and I’m still working on it. Anyway, I believe things were meant to be, and if it all happened again, I would probably do the same thing.
But yes, I was left with this scar on my face to remind me that not all the help you offer has a happy ending, and that I should look more closely at what needs of my own I’m fulfilling by insisting on helping others. I learned a lot from what happened. I’ve learned to be more attentive to myself, to be patient, to wait for others to ask for my help, and not to offer my help forcefully. Yes, maybe it was a lesson that was a bit too harsh, but no, I don’t dwell on why me, why this, why then... Some things just happen, and all you can do is move forward with what you can learn from them.