Irina Isaia

“În realitate, în afară de organele evidente pe care le-am pierdut eu de fapt am câștigat foarte mult din povestea asta pentru că mi-am dat seama de cum sunt eu, ceea ce nu știam, a fost o mare surpriză. Corpul meu știa, eu nu știam, nu am fost anunțată și n-am aflat decât în momentul în care m-am confruntat cu o problema că am niște resurse pe care chiar nu le bănuiam acolo. Am învățat să mă prețuiesc mult mai mult, să nu mai accept compromisuri, să nu mai accept lângă mine oameni care fac rău, sau cel puțin oameni care nu-mi aduc nimic bun în viață și la care nu voiam să renunț dar am putut să o fac pentru că am zis: băi nu, n-am nevoie. Adică momentan, am oamenii de care…. nu de care am nevoie, pe care îi doresc.

Efectiv dacă e să ți se întâmple, aș dori tuturor să se întâmple ca la mine, pentru că m-a ajutat foarte mult. Nu știu totul, totul m-a ajutat. ”

Da, păi la mine problema, povestea a început într-un mod absolut întâmplător. Am avut, pentru că am vârsta… a început cu un ciclu mai ciudățel, am avut și o foarte mică hemoragie și am zis: Bă, e ciudat, în fine, probabil că are legătură cu perimenopauza că aia e, normal, te gândești: la 50 de ani - aia e. Pentru că sunt operată și de tiroidă, merg periodic la endocrinologie și am decis să spun chestia asta. Și doamna doctor mi-a zis: Ia să facem noi o ecografie, să vedem ce se întâmplă pe acolo.
M-a trimis la ecografie, la ecografie mi s-a zis: Da, ai două chisturi, unul mare în ovarul drept și unul care pare de endometrioză, în stângul. Zic: OK, facem RMN-ul e și la RMN, unde eu nu mă așteptam absolut deloc la nimic spectaculos ca rezultat, ca diagnostic, primesc rezultatul pe… mă rog online, pe site, intru și văd tumori Krukenberg. Mamă, vezi tumori. îți dai seama…Bine, evident că nu știam ce-s alea, primul instinct a fost să mă șochez când am văzut tumori. Și pe urmă, bineînțeles să intru pe net să văd ce naiba-s alea. Și n-am stat foarte mult pe net, pentru că în momentul în care am citit, m-am speriat foarte tare pentru că ar fi presupus că dacă aveam această tumori Krukenberg, tumorile mele din ovare să fie metastaze. Metastaze ale unui cancer de tub digestiv, ceea ce ar fi fost foarte nasol.
Pasul principal nu era, evident, să mă duc să vorbesc cu un chirurg apropo de tumorile din ovare, ci mi-a zis: Nu e de competența mea în momentul ăsta. Mergeți la gastroenterolog să vadă ce este, dacă într-adevăr sunt acolo tumori, alea trebuie rezolvate în primul și în primul rând și după aia dacă sunteți OK, le rezolvați pe astea, veniți la mine și vă scot ce doriți dumneavoastră.
Și a început o serie foarte lungă de investigații. Am făcut endoscopie, am făcut colonoscopie, am făcut analize, am făcut tot felul de chestii. Din fericire, nu mi-au găsit nimic acolo. Am ajuns într-un final la un chirurg, la un domn chirurg pe care mi l-a recomandat o prietenă. L-am sunat, mi-a zis: OK, faceți markeri tumorali și ne vedem sâmbătă la cabinet să vedem care-i treaba. Și am făcut markerii tumorali, am văzut și eu că erau foarte mari, scorul Roma ăla, care… mă rog, era ceva den 95, o chestie de genul ăsta. Mă rog, și în momentul în care am fost la cabinet și am vorbit despre chestia asta, i-am arătat tot ce aveam până atunci, mi-a zis: OK, săptămâna viitoare vă operăm. Pac, pac, din start. Vă căutăm loc la spital și vă operăm, trebuie să vă operăm, că nu stăm. Nu mai stăm.
OK, bine. Am plecat eu frumos acasă, trebuia să mă întâlnesc cu niște prietene seara. Mă sună mâna dreaptă a domnului doctor și îmi zice: Am găsit loc astăzi la Fundeni, puteți să veniți mâine? Da, ok, vin mâine pentru că normal, ce să fac, nu mai stai pe gânduri. Și asta a fost una dintre chestiile care m-au.. mă rog, și că m-au salvat dar mi-au plăcut foarte mult la mine - faptul că nu am stat să mă jelesc, n-am stat să mă sperii în asta, adică nu mi-am dat timp să mă sperii groaznic. Și am trecut la problem solving așa, imediat.
M-am internat, m-au operat, m-am trezit la reanimare, unde a fost extraordinar acel salon, deci era efectiv SF, pentru că aveam pat antiescare care ne mișca să nu ne… se întâmple nimic acolo, am avut psiholog care a vorbit cu noi după operație, mă rog ceva foarte mișto. Adică am avut parte de la începutul începutului începutului de cei mai mișto oameni posibili, nu mai vorbesc de prieteni, nu mai vorbesc de familie, au fost ceva ce nu… Adică doresc absolut tuturor să aibă parte de așa ceva, preferabil fără să aibă o problemă din-asta cum am avut eu, ci să aibă un moment greu în viață, nu ăsta - să nu fie cancer, ca să vadă exact, în caz că nu știau ce înseamnă pentru oameni. Asta a fost extraordinar.
Adică în toată povestea asta, eu am plâns de două ori. O dată am plâns în spital, de recunoștință pentru toți oamenii ăștia care au fost incredibil și a doua oară am plâns acasă când m-am întors după operație, de ușurare. Deci a fost așa, ceva o descărcare din asta, dar o descărcare bună.
Și evident, mi-au luat biopsii, mi-au luat probe pentru biopsii. A trebuit să aștept, cred că vreo lună. În momentul în care am primit rezultatul, am sunat și mi-a zis că e gata rezultatul și mi-a zis: Da, din păcate trebuie să vorbiți cu un oncolog. Zic: OK, na, asta e. Mi-era și groază să-i zic lui mama, i-am zis, bineînțeles, că normal. Și am sunat la oncolog, oncolog care lucra cu domn profesor și care era la Institutul Oncologic, deci exact acolo, în aceeași curte practic. L-am sunat și exact ca și până atunci, lucrurile s-au desfășurat super rapid. Mi-a zis: OK, veniți la 12:00 sau la 11:00. Vă aștept astăzi, acuma. Haideți să vedem. Și aia e.
M-am dus, s-a uitat pe toate hârtiile și mi-a zis: OK, gata. Nu mai stăm, că stăm prost. Începem de pe întâi, adică ceva gen: nu știu în ce zi m-am dus eu, dar luni, săptămâna următoare m-a și chemat. Și începem chimioterapia.
Și am început chimioterapia și am făcut șase ședințe. Sindromul impostorului s-a declanșat pentru că normal că noi trăim cu televizorul și cu poveștile și cu toate filmele alea în care vezi oameni care fac chimioterapie și cărora le este extrem de rău și vomită, așa, ceva îngrozitor și bineînțeles că pentru asta mă pregăteam și eu. Ei, nu a fost cazul. În afară de faptul că mi-a căzut părul, ceea ce mie… pe mine personal nu m-a deranja pentru că chiar glumeam, povesteam… În primul rând, i-am povestit tipului de la frizerie care m-a tuns. Zic: Bă, eu înainte de povestea asta, eu chiar îmi doream să mă mai rad în cap. Am fost acum ceva vreme, acum mulți ani, mă rog. Și pentru că nu aveam părul foarte des, mă deranja, aș fi vrut să scap de el. Și zic: uite universul s-a hotărât să-mi trimitp această poveste ca să fiu obligată ca să nu rămân cu părul ăla ciudat în cap. Deci am scăpat de el, am zis super frumos, era cald, era minunat, mă simțeam așa parcă pluteam, vorba unui prieten: ești mai aerodinamică acum, fără păr.
În afară de asta, am avut foarte puține stări din alea nasoale și au durat foarte puțin. Am rămas cu ceva ce probabil trebuie să fac o investigație, e neuropatie periferică și am rămas cu o sensibilitate, cu niște mâncărimi la extremități. Mă rog, trebuie să mă duc să fac această investigație și să se mi se spună că da, asta e și să mi se dea probabil un tratament.
N-am rămas cu niciun fel de… nu știu, e foarte ciudat. Când te gândești că… când nu ai cancer și te gândești așa teoretic, oare ce aș face eu dacă aș… Sau vorbești cu prietenii și îți zic: Băi, eu cred că aș înnebuni, că m-aș super panica sau nu știu ce. Când nu ai, nu ai cum să îți dai seama cum ai reacționa. Efectiv atunci se declanșează, cred că… mă rog, la mine de fapt, nu generalizez că nu știu. Cred că se adună toate forțele și tot ce ai tu acolo, toate resursele și efectiv te scot din gaura aia în care ai putea să cazi, sau, în fine, nu te lasă să crezi în ea. La mine așa a fost. Și da, nu știu, m-am felicitat, încă mă bat pe spate pentru chestia asta, că n-am picat deloc și am avut așa un tonus extraordinar. Chiar ieri am vorbit cu o prietenă care mi-a zis: Frate, nu-mi vine să cred, că te mai urmăream pe Facebook, nu-mi venea să cred cât de tonică și de veselă și de… nu știu, zice, eu cred că aș muri, eu cred că, nu știu, m-aș prăbuși. Da, foarte ciudat, mă rog, mă bucur că asta a fost și au ajutat și prietenii, a ajutat și familia și cățelușa mea, care m-a ajutat inclusiv la recuperare, după operație, pentru că din momentul în care am ieșit în spital, am ieșit cu ea și am mers și cred că și asta m-a ajutat: că am ieșit și m-am plimbat foarte mult în perioada aia. Și sigur, a ajutat și faptul că fiind alergătoare aveam un suflu, aveam un tonus, aveam rezistență, o chestie… mă rog și n-a mai fost o presiune în plus pe corp. Nu știu, mă rog, a fost bine.
Deci cam asta a fost povestea mea. Și acuma, exact înainte să vin la expoziție, cu două zile înainte, după ce terminasem chimioterapia și am făcut un CT și am primit rezultatele, fusesem la doctor și îmi spusese că sunt foarte bine. Cumva, am zis: băi, mă bucur enorm de vesta pe care mi-a dat-o domnul doctor, acuma că sunt… Că l-am întrebat: zic, sunt bine deci? Nu sunteți bine, sunteți foarte bine. Mă bucur.
Oricum, după ce am primit vestea aceasta cred că am stat în spital vreo 20 de minute, am început să dau mesaje, să-l sun pe frate meu, mama, să le spun că sunt bine, sunt bine! Plângeam, eram acolo, m-am dus la doamna de la ghișeu cu care am avut primul contact când m-am dus acolo și care m-a ajutat că nu aveam toate hârtiile de care aveam nevoie. Și m-am dus și la ea, m-a bufnit plânsul, dar în hohote plângeam. I-am zis că sunt bine și mi-a luat mâinile și mă mângâia și, Doamne, deci așa niște oameni, pe cuvântul meu, deci ceva absolut superb.
Și să sperăm că o să fie bine în continuare. Evident o să urmeze o monitorizare a la long până când putem să zicem: da, e ok. Și da, sunt foarte foarte recunoscătoare tuturor oamenilor cu care am intrat în contact, toți, toți. Deci nu știu. Auzi povești foarte urâte despre spitale din România și despre personal. Eu am avut… nu pot să zic chiar că atrag eu, că am atras eu cumva, că noi ne atragem oamenii și că… Am avut un super noroc. Deci a fost foarte bine cu toți oamenii, foarte, foarte bine.
Iar ideea de cicatrice pe mine niciodată nu m-a deranjat. Adică nu e prima pe care o am. Sunt tăiată și la tiroidă, nu mai am tiroidă de 23 de ani cred. Dar dimpotrivă, chiar le-am zis tuturor că în realitate, în afară de organele evidente pe care le-am pierdut eu de fapt am câștigat foarte mult din povestea asta pentru că mi-am dat seama de cum sunt eu, ceea ce nu știam, a fost o mare surpriză. Corpul meu știa, eu nu știam, nu am fost anunțată și n-am aflat decât în momentul în care m-am confruntat cu o problema că am niște resurse pe care chiar nu le bănuiam acolo. Am învățat să mă prețuiesc mult mai mult, să nu mai accept compromisuri, să nu mai accept lângă mine oameni care fac rău, sau cel puțin oameni care nu-mi aduc nimic bun în viață și la care nu voiam să renunț dar am putut să o fac pentru că am zis: băi nu, n-am nevoie. Adică momentan, am oamenii de care…. nu de care am nevoie, pe care îi doresc.
Efectiv dacă e să ți se întâmple, aș dori tuturor să se întâmple ca la mine, pentru că m-a ajutat foarte mult. Nu știu totul, totul m-a ajutat.

“Apart from the obvious organs I’ve lost, I’ve actually gained so much from this experience because I discovered things about myself I didn’t know before. It was a big surprise. My body knew; I didn’t. I wasn’t informed, and I only found out when I faced this issue that I had resources I had no idea existed within me.I’ve learned to value myself much more, to stop accepting compromises, and to stop keeping around people who bring harm, or at the very least, people who bring nothing good into my life. These were people I didn’t want to let go of before, but I was able to do it because I told myself, ‘No, I don’t need this.’ Right now, I have people in my life—not people I need, but people I want.

Honestly, if this kind of thing has to happen to someone, I wish it would happen like it did for me, because it helped me so much. I don’t know... everything, everything about it helped me.”

Yes, well, my story, the issue started in an absolutely random way. It began for me because, given my age, I had an unusual menstrual cycle, and I also experienced a very small hemorrhage. I thought, "Hmm, this is strange," but assumed it was likely connected to perimenopause. That’s normal—you think, "At 50, that’s probably it." Since I’ve had thyroid surgery and go for regular endocrinology checkups, I decided to mention it during my visit. The doctor said, “Let’s do an ultrasound and see what’s going on.”
I went for an ultrasound, and the results came back: “You have two cysts—one large cyst in the right ovary and one that looks like endometriosis in the left.” I said, “Okay, let’s do an MRI.” I wasn’t expecting anything dramatic from the MRI results, but when I checked the results online, I saw the term “Krukenberg tumors.” The moment I read "tumors," I froze. Of course, I didn’t know what they were at first, so my instinct was to panic. Naturally, I then went online to research them. It didn’t take long for me to get scared because I discovered that if these were indeed Krukenberg tumors, it would mean my ovarian tumors were metastases from gastrointestinal cancer, which would be devastating.
The immediate step wasn’t to consult a surgeon about the ovarian tumors. Instead, my doctor said, “This is not within my scope at the moment. Go see a gastroenterologist to confirm if the tumors are indeed there, and if they are, those need to be addressed first. Once everything is clear, come back to me, and we’ll deal with the ovarian tumors.”
That marked the start of a long series of investigations. I underwent an endoscopy, colonoscopy, and blood tests—so many things. Fortunately, nothing was found in the digestive tract. Eventually, I consulted a surgeon recommended by a friend. I called him, and he said, “Okay, get your tumor markers done, and let’s meet at the clinic on Saturday to discuss.” I had the tumor markers done, and I noticed they were very high. The ROMA score was something like 95, which wasn’t good. When I met him at the clinic and showed him everything I had, he said, “Okay, next week we’re operating. No delays. Let’s find you a spot at the hospital, and we’ll operate immediately.”
I went home, knowing I had to meet some friends that evening. But then the doctor’s assistant called and said, “We found a spot at Fundeni Hospital for tomorrow. Can you come?” I said, “Yes, of course. What else can I do? I’ll be there tomorrow.” That was one of the things that saved me—I didn’t sit around to wallow or dwell on fear. Instead, I immediately shifted into problem-solving mode.
I was admitted, underwent surgery, and woke up in the recovery room, which was incredible. The recovery ward felt futuristic—it had anti-bedsore mattresses that moved us to prevent issues, and we had access to a psychologist who talked to us post-surgery. Everything was so well-organized and supportive. From the very beginning, I was surrounded by incredible people—friends, family, and medical staff. It’s something I wish for everyone to experience in a difficult moment, though hopefully not with cancer, but just to see what true support looks like.
In the whole process, I cried only twice. Once in the hospital, out of gratitude for all these wonderful people, and the second time at home after the surgery, out of relief. It was like a cathartic release, but a positive one.
They took biopsies during the surgery, and I had to wait about a month for the results. When they were ready, I called and was told, “Unfortunately, you need to speak with an oncologist.” I thought, “Okay, it is what it is.” I dreaded telling my mom, but I did, of course. I called an oncologist who worked at the Oncology Institute, where the surgeon was also located. I called, and just like before, things moved very quickly. The oncologist said, “Come today at 11 or 12. Let’s get started.”
I went in, and after reviewing my paperwork, he said, “We can’t delay this. We’re starting chemotherapy next week.” And so, I began chemotherapy—six sessions. Interestingly, I experienced a bit of imposter syndrome because we’re conditioned by TV and movies to expect chemo to be horrific, with constant nausea and vomiting. I braced myself for the worst, but that wasn’t my experience. Aside from losing my hair—which didn’t bother me much—it was manageable. I even joked with my hairdresser about how I had wanted to shave my head, because I had had my head shaved many years ago, and now the universe gave me the opportunity. I embraced it. A friend even teased that I was “more aerodynamic” without hair.
The only lingering side effect I have is peripheral neuropathy, with some sensitivity and itchiness in my extremities. I need to investigate this further and likely get treatment. But otherwise, I didn’t have any major side effects.
When you don’t have cancer, you might wonder how you’d react if you did. Many people say they’d panic or fall apart. But you can’t truly know until you’re in that situation. For me, I felt like my inner strength and resources just kicked in. I didn’t fall into despair but instead focused on what needed to be done. I even felt proud of how I handled everything and maintained a positive outlook. Friends and family noticed, too, saying they couldn’t believe how upbeat and energetic I remained.
My recovery was supported by my dog, who encouraged me to go out and walk daily. Being active, as a runner, also gave me resilience and helped my body cope better. All of these factors made a difference.
Now, after finishing chemotherapy, I’ve had follow-up CT scans, and my doctor gave me the wonderful news: I’m doing very well. I asked him, “So, am I okay?” He replied, “You’re not just okay—you’re very well.” That moment was overwhelming. I started calling and messaging my family to share the good news. I even broke down crying in front of the receptionist who had helped me so much when I first arrived at the hospital. She comforted me, and it was such a touching moment.
Looking back, I feel immense gratitude for everyone who supported me. I’ve heard horror stories about hospitals in Romania, but my experience was the opposite—I was incredibly fortunate to have met amazing people.
The idea of scars has never bothered me. I mean, this isn’t the first one I have. I’ve been cut at the thyroid too; I haven’t had a thyroid for 23 years, I think. But on the contrary, I’ve told everyone that, in reality, apart from the obvious organs I’ve lost, I’ve actually gained so much from this experience because I discovered things about myself I didn’t know before. It was a big surprise. My body knew; I didn’t. I wasn’t informed, and I only found out when I faced this issue that I had resources I had no idea existed within me.
I’ve learned to value myself much more, to stop accepting compromises, and to stop keeping around people who bring harm, or at the very least, people who bring nothing good into my life. These were people I didn’t want to let go of before, but I was able to do it because I told myself, “No, I don’t need this.” Right now, I have people in my life—not people I need, but people I want.
Honestly, if this kind of thing has to happen to someone, I wish it would happen like it did for me, because it helped me so much. I don’t know... everything, everything about it helped me.