Karin Ungureanu

“M-am întrebat dup-aia dacă simt că cicatricea e altfel, nu mi se pare neapărat. Sigur că ea are aceeași lungime, în același traseu. Dar e clar că sunt foarte atașată de ea pentru că acum marchează… După ce a marcat prima oară, așa cumva, victoria vieții asupra unei posibile morți premature, să zic, acum marchează din nou o viață care a apărut și care m-a schimbat cu totul din nou și e o cicatrice care mie mi-e tare dragă.”

Eu am o cicatrice de mărimea palmei, așa, deci destul de mare aș zice și care e dublă cumva - asta mi se pare… de asta am vrut să spun un pic povestea ei, pentru că e o cicatrice care în același timp marchează un moment în care am fost foarte aproape de moarte și am avut o intervenție chirurgicală de urgență și o a doua intervenție chirurgicală care a fost nașterea copilului și care s-a făcut pe aceeași cicatrice. Și atunci e o cicatrice care mi-a marcat existența teribil ca să zic așa.
La prima venire a acestei cicatrici aveam 20 de ani și am făcut fără să știu, nici nu mi-am dat seama că există posibilitatea asta, o extrauterină - o sarcină ectopică, cum se numește, adică practic când se dezvoltă într-o trompă uterină, nu în uter și atunci la un punct încolo de dezvoltare devine foarte periculoasă pentru că poate să spargă trompa, ceea ce s-a întâmplat în cazul meu. Eu abia îi începusem viața sexuală, eram la primul meu iubit, eram așa pe norișori, nu-mi trecea prin cap și am ajuns cu ea - de-aia am ajuns cu ea cumva în regim de urgență la spital.
Dar zilele alea au fost oricum destul de confuze. Știu că am am plecat cu iubitul meu la mare și aveam o stare generală proastă, aveam o stare de rău dar încă nu aveam niște dureri clare. Suficient totuși cât la un moment dat se decidem să ne întoarcem de la mare. Și ne-am întors în București, mă rog, la el, care stătea în Otopeni. Și am ajuns la el, eu încercam așa să bravez foarte mult adică cumva… apropo de ce ziceam, că la 20 de ani nici nu poți să te gândești că ceva rău ți se poate întâmpla - eram convinsă că e ceva minor și mă frustra că ne-a întrerupt vacanța și voiam să se termine cât mai repede. Adică eu n-am avut… N-am fost o persoană bolnăvicioasă, nu prea am avut probleme de sănătate în copilărie. El săracul era student la medicină și el săracul a zis hai să chemăm salvarea totuși. Și mie mi s-a părut… aveam așa… fiind dintr-o familie de medici, știi, aveam mare respect pentru medici, pentru timpul lor, pentru… și mi se părea că chiar nu voiam să fiu din cei care cheamă salvarea pentru nimic, știi, pentru o prostie.
Și dup-aia am ajuns acasă. Am ajuns acasă la ai mei în aceeași zi, deci practic n-am dormit acolo la Otopeni în noaptea aia, ci am venit acasă la București. Și dacă stăteam întinsă mă simțeam mai bine, în anumite poziții mă simțeam mai bine și am zis: eh, o fi ceva. N-am mai mâncat nimic în seara aia. Și m-am trezit noaptea pe la 6:00, poate spre 7:00, m-am trezit de durere și m-am dus la baie și mi-am dat seama că nu pot să mă țin bine pe picioare. Și am zis: OK, hai să mă duc la la ai mei să-i trezesc. Și nu puteam să merg, adică cădeam din picioare. Am făcut drumul spre ai mei care era… nu era o casă foarte mare, drumul spre camera lor practic eu l-am făcut mai mult târâș, pe jos. Pentru că dacă mă ridicam, pur și simplu cred că gravitația, faptul că eu aveam deja hemoragie internă și… la spital mi au zis că 2 litri și ceva de sânge aveam în abdomen… Deci asta înseamnă aproape jumătate din cantitatea de sânge din corp, la cât de slabă eram eu atunci.
Și am reușit să ajung la ai mei în cameră și atunci mi-am dat seama că nici nu pot să vorbesc, că eram atât de slăbită totuși că nu puteam să scot nimic pe gură. Dar eu tot timpul ăsta, îmi aduc aminte, eram foarte zen, adică dintr-o inconștiență, nu dintr-un mare curaj, să zic, că nu îmi dădeam seama ce se întâmplă, pur și simplu luam lucrurile așa cum veneau.
Când a venit medicul de pe ambulanță și a început să îmi palpeze abdomenul să mă întrebe unde mă doare… El m-a întrebat: Și aveți durerea asta la ovare de multă vreme? Și am zis: Ah, la ovare e? Că eram convinsă în continuare că e totuși, nu știu, stomacul, intestinul, ceva digestiv. Și i-am spus așa pe scurt și a zis: „Bine, o să vă ducem la Filantropia că e clar că ține de ginecologie. Și în momentul în care a zis: ”Puteți să vă ridicați?” Și am zis „Da!” Eu stătusem întinsă pe canapea până atunci și îmi revenisem super bine după tot, după ce am reușit să-i trezesc pe ai mei, după târâșul prin casă și aveam impresia că sunt mai bine. Eram foarte lucidă. Eram foarte liniștită și foarte… și asta cred că îi convingea și pe ceilalți că de fapt sunt destul de ok, pentru că uite cât de bine e cu capul, știi.
Și când m-am ridicat în picioare, am căzut direct. Și atunci el și-a dat seama că de fapt e mai grav de atât. Și îmi aduc aminte că am mai încercat, m-a întrebat dacă pot să încerc să ajungem până la lift și am zis da și aici mi s-a rupt firul cu totul, aici. Cred că am leșinat. Când m-am trezit eram în brațele cuiva care alerga cu mine, cineva care alerga cu mine prin curte nu mai știu dacă era tata sau medicul de pe ambulanță, asta nu mai țin minte, cineva alerga cu mine ca să mă ducă în ambulanță și atunci în ambulanță medicul a zis: Mergem la Floreasca, nu mergem la Filantropia, că e caz de urgență.
Și la spital am aflat, da, au zis: este sarcină ectopică și trebuie intrat în operație urgent. Și după aia, lucrurile au fost foarte rapide. Țin minte că în spital am fost, după operație, am fost într-un salon în care mai erau două femei în vârstă și una dintre ele mi-a zis: Ce ai avut? Extrauterină. Aoleu, vai, ai grijă că cel mai probabil n-o să mai poți să faci copii. Dar după, cum am aflat ulterior și mi s-a și dovedit foarte clar, am mai putut să fac copii. Am stat cu frica, sigur, la sarcina cu Toma, adică înainte de primele ecografii să nu fie cumva tot extrauterină și să nu pericliteze a doua și singura trompă rămasă.
Și într-adevăr, am rămas cu o cicatrice obiectiv urâtă. Cred că asta m-a ajutat foarte mult de fapt să-mi dau seama că multe complexe pe care le avem sunt totuși la noi în cap. Pentru că nimeni nu mi-a zis vreodată, cineva care m-a văzut dezbrăcată - să se șocheze sau să aibă vreo reacție de, nu știu, respingere într-un fel față de această biată cicatrice. Deci cred că a fost a fost un lucru bun că m-a făcut să mă să-mi accept corpul mai ușor. Îmi aduc aminte că câțiva ani de zile era așa era un eveniment pentru mine să-mi arăt cicatricea, era așa o chestie, dacă mă împrieteneam cu cineva sau îmi plăcea de cineva, venea momentul în care eu urma să-i dezvălui această cicatrice care na, însemnase totuși un moment dramatic din viața mea, în care mi-au spus la spital că dacă mai întârziam jumătate de oră probabil nu mai nu mă mai puteau salva.
Un moment dramatic și din care am rămas cu o trompă lipsă și cicatricea asta pe burtă de care mi-a fost frică o vreme că mi-au zis unii doctori că n-o să poți să…. Să nu îți plesnească dacă faci vreodată copii. Adică au fost tot felul de… niște mituri din astea legate de ea. Și aveam așa, era, nu știu, ca cicatricea lui Harry Potter cumva, era așa un semn, o însemnare pe corp ca și cum uite ai trecut printr-o etapă, printr-o greutate, printr-un moment de cotitură.
A fost o schimbare în bine dar m-a și afectat, adică un prieten bun al meu cu care am vorbit mai mult despre asta și așa, mi-a spus: eu cred că tu ai avut un PTSD de fapt după evenimentul ăla. De care nu mi-am dat seama pentru că am luat lucrurile foarte natural, cred că a fost un mecanism de protecție foarte bun la momentul respectiv dar care a continuat cumva să funcționeze și după momentul respectiv. Șii am avut o perioadă în care, la ceva vreme după, nu imediat după, dar la ceva vreme după, în care am ajuns să beau foarte mult, să petrec foarte mult timp în oraș, să am un comportament total iresponsabil, aș zice acum. Pentru că cred că a fost un fel de: și oricum de ce aș fi responsabilă, de ce aș fi, pentru că oricum nu contează, oricum nu se poate întâmpla ceva oricând.
Și atunci m-am despărțit și de iubitul meu și au urmat mai mulți ani care au fost foarte grei cumva, foarte instabili emoțional. Simt că mi-am trăit viața un pic ca într-o gară în care nu am stat să mă așez. M-a aruncat, m-a confirmat, dacă vrei, într-o existență prezentă care să nu ceară foarte mult, să nu risc să-mi fac niște planuri și de fapt ele să-mi pice în cap, știi și să nu risc suferința emoțională de a crede că pot să construiesc ceva, și de fapt să stick to what I have.
Ba chiar cred că recent am reușit de fapt cu a doua cicatrice și cu copilul să ies din paradigma aia a mea că totul e efemer și să-mi permit să mă gândesc să așez lucrurile, să-mi permit să mă gândesc că am un viitor lung înainte, pe care pot să încep să mi-l construiesc, să mă gândesc la el cum vreau să fie, cum vreau să trăiesc și așa mai departe.
Și iată că la 17 ani de la prima cicatrice a venit Toma, fiul meu. Și nici nu mi-am pus problema de fapt să nasc natural pentru că în familia mea toată lumea a făcut cezariană din diferite motive obiective și atunci în capul meu cumva și era clar că eu dacă voi naște vreodată voi naște prin cezariană, nici nu-mi trecuse prin cap să nasc natural. Ginecologa de care am dat mi-a zis: nu vrei totuși să încerci, ești sănătoasă, pare totul ok. Și în fine am am zis că încercăm. Dar la momentul nașterii nu s-a putut de fapt natural pentru că trecuseră multe ore de la, de când mi se rupsese apa și contracțiile erau foarte ușoare, nu mi se dilatase colul mai deloc și începuse să devină periculos, pentru că creștea riscul de infecție. Și atunci ginecologa mea a zis să e momentul totuși să facem operația și mi-a zis: „O să te tai de-a lungul cicatricii.
M-am întrebat dup-aia dacă simt că cicatricea e altfel, nu mi se pare neapărat. Sigur că ea are aceeași lungime, în același traseu. Dar e clar că sunt foarte atașată de ea pentru că acum marchează… După ce a marcat prima oară, așa cumva, victoria vieții asupra unei posibile morți premature, să zic, acum marchează din nou o viață care a apărut și care m-a schimbat cu totul din nou și e o cicatrice care mie mi-e tare dragă.
A fost foarte emoționant când a zis tata… și noi avem rar conversații din astea așa mai intime, emoționale, cred că le pot număra pe trei degete. Și mi-a zis la un moment dat, acum câțiva ani, că în momentul cu extrauterina, el s-a gândit…l-a afectat atât de tare că ar fi putut să mă piardă atunci că nu și-a mai dorit un nepot. El a considerat că trebuie să se mulțumească cu ce are, cu mine, și că dacă o sarcină pe mine mă pune în pericol, el mai bine nu vrea să se gândească la asta și el și-a scos pur și simplu din cap ideea de a-și dori nepoți din cauza a ce s-a întâmplat atunci. Și m-a emoționat foarte tare și pur și simplu când am decis, pentru că l-am întâlnit pe iubitul meu de acum și mi-am dat seama că cu el vreau o familie, amândoi vrem o familie și a fost un șoc pentru ai mei când le-am zis că sunt însărcinată. Ei abia îl cunoscuseră și nu le-a venit să creadă și cred că nu le-a venit să creadă multă vreme și după ce s-a născut copilul cred că le-a luat mult timp pentru că își scoseseră cu totul din cap ideea că eu aș aș mai face copiii, tata ca mecanism de protecție cumva. Mi-au spus după ce s-a născut copilul și că le era teamă că poate eu nu mai pot face copii. Așa a fost așa și cu atât mai mult Toma a fost o bucurie, și cred că un fel de miracol așa pentru ei și mă bucură foarte mult chestia asta, bineînțeles.

“I wondered afterward if the scar felt different, but it doesn’t seem so. It has the same length and path. But I’m clearly very attached to it because now, after marking my survival from a potential premature death, it also marks a new life — my son’s. It’s a scar I hold dear.”

I have a scar about the size of a palm, so quite large, I would say, and it's kind of double — that's what I find... that's why I wanted to tell its story a bit, because it's a scar that, at the same time, marks a moment when I was very close to death and had to undergo an emergency surgery, and a second surgery, which was the birth of my child, was done on the same scar. And so, it's a scar that has deeply marked my existence, so to speak.
When this scar first appeared, I was 20 years old and I had — without knowing it, I didn't even realize this was possible — an ectopic pregnancy, as it's called, meaning that the pregnancy develops in a fallopian tube instead of the uterus, and at a certain point in its development, it becomes very dangerous because it can rupture the tube, which is what happened in my case. I had only just begun my sexual life, I was with my first boyfriend, I was on cloud nine, and it never crossed my mind that this could happen. That's why I ended up in the hospital in an emergency situation.
But those days were very confusing. I remember that my boyfriend and I had gone to the seaside, and I wasn't feeling well overall — I felt bad, but I didn't have any clear pain yet. It was bad enough, though, that we decided at some point to head back from the seaside. So, we returned to Bucharest, to his place, in Otopeni. And once we got to his place, I was trying to put on a brave face, you know, when you’re 20 years old, you don’t imagine that something serious could happen to you — I was convinced it was something minor, and I was frustrated that it had interrupted our vacation, and I just wanted it to end as quickly as possible. I wasn’t someone who got sick easily; I didn't have many health issues as a child. My poor boyfriend was a medical student, and he suggested we call an ambulance. I remember thinking… I had so much respect for doctors, coming from a family of doctors, and I didn’t want to be one of those people who call the ambulance for no reason, for something silly.
Later, I went to my parents’ house that same day, so I didn’t sleep at Otopeni that night; instead, I returned to Bucharest. When I lay down, I felt better, in certain positions I felt better, so I thought: eh, it’s probably nothing. I didn’t eat anything that evening. I woke up around 6:00 or maybe closer to 7:00 in the morning because of the pain, and I went to the bathroom and realized I couldn’t stand properly on my feet. So, I thought: OK, I’ll go wake up my parents. But I couldn’t walk — I was collapsing. The distance to my parents’ room wasn’t far, but I had to crawl most of the way because I couldn’t stand. Gravity, I think, was a factor, combined with the fact that I was already having internal bleeding — at the hospital, they later told me I had about 2 liters of blood in my abdomen. That’s almost half the blood in your body, considering how thin I was at the time.
I managed to reach my parents' room, and that’s when I realized I couldn’t even speak — I was so weak that I couldn’t get a word out. But throughout all this, I remember feeling very calm — it wasn’t courage, just unconsciousness; I didn’t fully grasp what was happening. I was just taking things as they came.
When the ambulance doctor arrived and started palpating my abdomen, asking where it hurt, he asked me: "Have you had this ovarian pain for a long time?" And I said, "Oh, it's the ovaries?" Because I was still convinced it was something like the stomach or intestines, something digestive. I briefly explained what was going on, and he said: "Okay, we’re taking you to Filantropia Hospital because it's clearly a gynecological issue." And when he said, "Can you stand up?" I said, "Yes!" I had been lying on the couch and, after waking my parents and crawling through the house, I felt like I was doing better. I was very lucid, calm, and I think this convinced others that I was actually okay because I seemed fine mentally, you know?
But when I stood up, I collapsed immediately. That’s when the doctor realized it was more serious than it appeared. I remember he asked me if I could try to walk to the elevator, and I said yes, but that’s when everything went black. I think I fainted. When I came to my senses, someone was running with me in their arms, but I don’t remember whether it was my father or the ambulance doctor. I just know someone was rushing me to the ambulance. In the ambulance, the doctor said: "We're going to Floreasca Hospital, not Filantropia, because this is an emergency."
At the hospital, I found out it was an ectopic pregnancy, and I needed emergency surgery. Things moved very quickly after that. After the surgery, I remember being in a room with two older women, and one of them asked me what I had. I told her it was an ectopic pregnancy, and she said, "Oh no, you’ll probably never be able to have children." But later, as I found out very clearly, I could still have children. I was certainly scared when I was pregnant with Toma — I was terrified before the first ultrasounds that it might also be ectopic, which would have endangered my remaining fallopian tube.
And yes, I was left with an objectively ugly scar. But I think that helped me realize that many of our insecurities are in our own heads. No one who saw me naked ever reacted with shock or rejection toward this poor scar. So, I think it was good that it helped me accept my body more easily. I remember for a few years, it was almost an event for me to show my scar. It was like, if I got close to someone or liked someone, there would come a moment when I would reveal this scar, which represented such a dramatic moment in my life. They told me at the hospital that if I had delayed arriving at the hospital half an hour more, they might not have been able to save me.
It was a dramatic moment, I lost a fallopian tube and got this scar on my belly, which I was afraid of for a while. Some doctors told me that it might rupture if I ever had children. There were all sorts of myths about it. It was, in a way, like Harry Potter's scar — a mark, a sign that I had gone through a challenging time, a turning point in my life.
It was a change for the better, but it also affected me. A good friend of mine, with whom I talked a lot about this, said, "I think you had PTSD after that event." I hadn’t realized it at the time because I had taken everything so naturally — it was a great coping mechanism at the time, but it lingered afterward. A while later, not immediately after, I started drinking a lot, spending a lot of time out, acting in a totally irresponsible way, which I now see as a reaction to feeling like, "Why should I be responsible? Why should I care, since anything can happen at any time?"
I also broke up with my boyfriend, and the years that followed were very hard, emotionally unstable. It felt like I was living my life in a train station, without settling down. It pushed me into an existence that didn’t demand too much planning, where I didn’t risk making plans and then having them fall apart. I didn’t want to risk the emotional pain of thinking I could build something, only for it to crumble. Instead, I stuck to what I had.
It’s only recently that I feel like, after the second scar and my child, I’ve managed to break out of that mindset that everything is temporary and allowed myself to think I have a long future ahead. Now, I can think about how I want it to be, how I want to live, and so on.
And here we are, 17 years after the first scar, with my son, Toma. It never even occurred to me to give birth naturally because, in my family, everyone had C-sections for various reasons, and I always assumed I would have a C-section too. My gynecologist asked if I wanted to try a natural birth, but in the end, I had a C-section because it had been many hours since my water broke, and my contractions were weak, and my cervix wasn’t dilating. It was becoming dangerous due to the risk of infection, so the doctor said it was time for the surgery and told me, "I'll cut along the first scar."
I wondered afterward if the scar felt different, but it doesn't seem so. It has the same length and path. But I'm clearly very attached to it because now, after marking my survival from a potential premature death, it also marks a new life — my son’s. It’s a scar I hold dear.
It was very emotional when my father said... we rarely have intimate, emotional conversations, maybe three times in my whole life. He told me a few years ago that after the ectopic pregnancy, he was so affected by the thought of losing me that he decided he didn’t want any grandchildren. He felt that as long as he had me, he had enough, and if pregnancy endangered my life, he didn’t want to think about having grandchildren anymore. And it moved me deeply, and simply when I decided, because I met my current boyfriend and realized that with him, I want a family — we both want a family — it was a shock for my parents when I told them I was pregnant. They had only just met him and couldn’t believe it, and I think they couldn’t believe it for a long time, even after the child was born. I think it took them a long time because they had completely removed the idea from their minds that I would have any children, especially my father, as a sort of protection mechanism. They told me after the child was born that they were afraid I might no longer be able to have children. That’s how it was, and so, all the more, Toma was such a joy, and I think a kind of miracle for them, which makes me very happy, of course.