Laura Gavan

“A fost o senzație atât de inconfortabilă despre care eu nu discutasem cu nimeni și pe care am ținut-o în mine. Și asta mai ales în gimnaziu, că după nu știu cum de nu au mai fost discuții, dar n-au mai fost… așa… încât eu am tras o concluzie care m-a ajutat 10 ani, dar a pus și foarte mare presiune pe mine. Adică eu mi-am zis în sinea mea: eu nu vreau să mai trăiesc o senzație, o emoție, o… mă rog, o situație, o stare atât de inconfortabilă, cu mișto-urile astea sau cu orice, încât trebuie să găsesc o soluție. Păi ce soluție să găsesc? Păi, în capul meu, soluția pe care mi-am zis-o a fost: voi fi foarte bună în tot ceea ce fac și prin asta eu primesc respect, validare și așa… și nimeni nu va mai avea nici motive și nici nu va mai îndrăzni măcar să aibă ironii din astea, pentru că, na, prin - sunt cel mai bun - obții perfecțiunea sau …aproape de perfecțiune. ”

Din naștere am microftalmie, adică un ochi mai puțin dezvoltat decât celălalt, cu care vedeam vag, dar vedeam lumini și umbre. 1 la 10000 de oameni în toată lumea are chestia asta cu microftalmie, da? Nu m-a deranjat foarte mult chestia asta pentru că na, m-am obișnuit așa. Adică asta era singura realitate. Am mers la foarte multe consulturi de când eram mică, încă de la 4 luni cred, dar la toate consultațiile se spunea că nu se poate face nimic. Cât am fost copil, doctorii au spus hai să așteptăm, poate când va crește… până crește, se maturizează mușchiul și ochiul și poate crește. Dar n-a crescut, a rămas așa. După care s-a zis: asta e, nu se poate face nimic, poate în timp apare vreo tehnologie sau ceva.
De mică copiii mă întrebau: uite, are un ochi mai mic și unul mai mare. Uite un ochi e căprui și unul e verzui. Și da, în copilărie am avut foarte mare strabism, adică priveam cruciș și se vedea chestia asta. Dar după ce se mirau cinci minute de: uite, vino să vezi, ia uite! Și te simțeai un mic extraterestru, așa. După aia venea întrebarea: dar tu vezi ok cu ambii ochi, nu? Tu vezi la fel? Și eu aș fi vrut să zic nu și să fiu sinceră și deschisă din prima discuție. Dar după ce te-ai mirat deja cinci minute ca la…așa, ca să termin și să ies bine din situații, eu ziceam da, da, sigur. Doar că mă durea probabil în sinea mea chestia asta, pentru că eu știam că sunt o persoană sinceră și deschisă și că eu nu mint. Eu spun adevărul. Și atunci eu cine sunt de fapt, nu? Cred că despre asta a fost vorba.
Cumva acasă și în familie eu am primit un mesaj care m-a ajutat extrem de mult să fac tot ce am făcut până acum și să fiu un om puternic și să am încredere în mine. Adică mesajul că tu poți să faci orice. Tu ești la fel ca toți ceilalți, mai puțin chestia asta, dar…da. Doar că din exterior, când ieșeai pe stradă, oamenii observau ceva și cumva primeam alt mesaj sau eu îmi luam mesajul ăla.
Dar atunci era foarte dureros. Nu vorbeam cu nimeni despre asta. Nu, m-am considerat frumoasă, adică nu mi-am pus problema că nu sunt frumoasă, dar cred că frumoasă, dar nu suficient. Sau cam așa. Adică ca și cum: da, sunt frumoasă, dar mai puțin ochiul ăla, știi?
În gimnaziu, a fost mai mult a fost despre strabism și de ce nu te uiți la mine când vorbești cu mine? Și atunci ce făceam era să îmi dau o comandă mentală și să mă uit un pic mai la stânga sau mai la dreapta de omul ăla, astfel încât să nu se mai vadă atât de tare strabismul respectiv. A funcționat, dar omul în continuare era cu: nu te uiți la mine când vorbesc, de ce? Ei o luau ca o sfidare. Adică ce am de nu te uiți la mine, nu? Dar eu știam că asta e singura mea variantă posibilă, astfel încât să fie bine pentru mine, adică să se vadă bine privirea aia.
Și atunci, în primul rând, am început să cam evit să privesc oamenii în față. Nu dintr-o rusine față de mine, cât pentru a fi sigură că nu se mai întâmplă chestia cu strabismul. Și atunci, da, sigur că și băieții o luau un pic ciudat cu: băi, da de ce nu te uiți la mine când vorbesc cu tine? Sau așa… Nu spuneam de ce, dar eu știam și cred că și acum un pic așa evit. Adică mi-a rămas chestia asta, chiar dacă nu mai am strabism acuma. Dar ca să fiu sigură că sigur nu se întâmplă, pentru că dacă totuși se va întâmpla la un moment dat să nu se vadă bine în privirea asta, să nu se coordoneze bine sau așa...
Cumva, eu am simțit că am primit multe miștouri sau ironii, zi-i cum vrei… Întrebări, chestii inconfortabile. A fost o senzație atât de inconfortabilă despre care eu nu discutasem cu nimeni și pe care am ținut-o în mine. Și asta mai ales în gimnaziu, că după nu știu cum de nu au mai fost discuții, dar n-au mai fost… așa… încât eu am tras o concluzie care m-a ajutat 10 ani, dar a pus și foarte mare presiune pe mine. Adică eu mi-am zis în sinea mea: eu nu vreau să mai trăiesc o senzație, o emoție, o… mă rog, o situație, o stare atât de inconfortabilă, cu mișto-urile astea sau cu orice, încât trebuie să găsesc o soluție. Păi ce soluție să găsesc? Păi, în capul meu, soluția pe care mi-am zis-o a fost: voi fi foarte bună în tot ceea ce fac și prin asta eu primesc respect, validare și așa… și nimeni nu va mai avea nici motive și nici nu va mai îndrăzni măcar să aibă ironii din astea, pentru că, na, prin - sunt cel mai bun - obții perfecțiunea sau …aproape de perfecțiune.
Credeam că am rezolvat OK asta în interiorul meu. Dar ce s-a întâmplat în ultimele luni a redeschis subiectul și e dovada ca nu trebuie sa lași niște lucruri nerezolvate în viața, că ele apar oricum.
Ce s-a întâmplat este că de prin toamnă am început să lăcrimez foarte mult, să mă jeneze, să fie foarte roșu. Abia mai țineam ochiul deschis. În final a apărut și durere și nu știam de la ce este. Am mers la urgențe, am crezut că e un ulcior sau că a intrat ceva în ochi. Era o fotosensibilitate atât de mare încât cu mare, mare greutate am putut să țin ochiul la aparat. Îl țineam cu mâna și eu și doctorul, ca să nu închid ochiul. După toate măsurătorile, am auzit ceva destul de greu de procesat cu: OK, ochiul nu mai e bun deloc, e mort și asta a cam răsunat așa în capul meu… Pentru că nu mă așteptam chiar așa. Adică ok, știam că na, că nu e chiar atât de bun ca un ochi normal. Dar nu, nu asta. Și îmi spunea că durerea e de la faptul că ochiul a orbit și dacă nu faci operația, durerea o să continue și o să fie chiar mai rău. Operație înseamnă eviscerație sau enucleație. Sunt doua tipuri. În orice caz, înseamnă că practic se scoate globul ocular și se pune o proteză în loc, care arată aproape identic. Adică cine nu știe și te vede atunci prima dată nici nu știe că ai proteza. Atât de bine se fac acum. Înainte se numea ochi de sticlă, sau cum se zicea, acum se fac din acrilic și sunt pictate manual. Se fac de aceeași dimensiune, deci arată aproape identic cu ochiul celălalt.
Și atunci am stat și m-am gândit foarte mult cum să fac să accept emoțional că trebuie să fac asta. Și mi-am zis că eu nu pot sa fac asta decat daca vorbesc despre asta, în condițiile în care până atunci nu vorbisem despre microftalmie și despre ce aveam.
Mi se pare ca e o asumare de: uite, asta sunt eu. Și că atunci când vorbesc cu celălalt mi se pare firesc, normal și aș zice de bun simț ca celălalt să mă știe cu totul așa cum sunt eu, nu doar cu anumite părți drăguțe pe care eu vreau să le vadă sau să le perceapă celălalt. Cred că primesc acceptare și din partea mea, dar și din partea celuilalt, în momentul în care acum vorbesc despre asta. Dar mă ajută pentru că nu mai simt ca și cum eu mint, eu trișez, eu… sunt sinceră, dar doar uneori, sau cum? Adică eu așa sunt sinceră tot timpul, nu? Tu știi cine sunt eu atunci când vorbești cu mine, când lucrezi cu mine, când, orice.
Lucram în terapie, dar asta venea foarte vag, că pare că ai probleme mult mai importante în viată decât asta, nu? Când deja știi că ăsta ești tu, ești ok, adică e parte din tine, asa, sută la sută treaba asta. Și am făcut un exercițiu terapeutic cu părți din mine - se numește, unde trebuia sa numesc lucruri care, în fine, îmi dau bătăi de cap cel mai mult - emoțional, rațional, mental, în toate felurile. Și unul din ele era ideea asta ca ești perfect așa cum ești, pe care îl auzim peste tot și sună frumos, dar mie mi-era greu să îl înțeleg, pentru că eu mereu ziceam da, mai puțin chestia aia în capul meu. Adică cam așa. Și nu înțelegeam eu. Cum sa zici ca ești perfect așa cum ești, chiar dacă tu știi că ceva nu e chiar perfect, nu?
Și e interesant că făcusem… adică ajunsesem la concluzia asta și o pusesem pe hârtie în exercițiul ăla înainte să știu că urmează să am o operație și înainte să știu toate cele. Începusem un pic să lucrăm pe asta și două săptămâni mai târziu mă duc la doctor și aflu tot ce aflu. Doctorul atunci mi-a spus că în mod normal, asta trebuia să se întâmple mult mai târziu, de-a lungul vieții, adică pe la 50-70 de ani ceva și ori dădea în cataractă, ori se întâmpla chestia asta ca la mine. E posibil, poate, și de la un efort mare. Am vrut să nasc natural, poate nu trebuia, poate trebuia prin cezariană, dar nu mi-a zis nimeni. Nu știu dacă... Cert e că a fost în timp, adică nu a fost ceva - brusc s-a întâmplat și gata.
Da, lucrând cu oameni din sfera asta, legătura corp - emoții și somatizări, am avut ședințe cu coach sau am vorbit și cu psiholog în terapie și da, cumva ei susțin că e ceva legat de identitate, pentru că, na, ochi… e față, adică e cel mai mult legat de identitate - ochiul, poate.
Nu știu dacă e adevărat sau nu, asta cu identitate și somatizare extremă. Cert e că, da, e un mesaj de ia-o mai ușor. Și apropo de - ce tre să înveți din asta… Îmi spuneam: păi, eu știu ce ar trebui să învăț. Ar trebui să învăț să nu mai fiu dependentă de control și să las lucrurile să se întâmple. Și, în fine, o mai mare lejeritate în planuri, în acțiuni și așa mai departe. Dar mi-e foarte greu să fac asta. Deja e un exercițiu greu și dur pentru câteva luni, darămite să fac asta toată viața. Adică cam asta a fost mesajul meu.
Sunt foarte curioasă dacă chiar voi simți, emoțional vorbind, schimbarea. Că fizic e un pic recuperarea și după aia lucrurile revin la normal. Nu știu, îmi vine să zic că eu voi fi aceeași, dar nu e adevărat. Adică poate ar trebui să spunem aceeași, da, un pic schimbată ca să fie sută la sută sincer și asumat.

“Somehow, I felt that I received a lot of mockery or irony, call it what you will... Questions, uncomfortable things. It was such an uncomfortable feeling that I didn’t discuss it with anyone and I just kept it all inside. And this was especially in middle school because after that, I don’t know how there were no more discussions, but there weren’t... so... then I came to a conclusion that helped me for 10 years but also put a lot of pressure on me. I mean, I told myself: I don’t want, ever again, to live through such an uncomfortable feeling, an emotion, a... let’s say, a situation, or a state, and find myself facing again this mockery or anything like this, so I have to find a solution. So, what solution could I find? Well, in my mind, the solution I told myself was: I will be very good at everything I do, and through that, I will receive respect, validation, and so on... and no one will have any reason or dare to make such ironies because, you know, by being the best, you achieve perfection or... something close to perfection.”

I was born with microphthalmia, meaning one eye is less developed than the other, with which I could see vaguely, but I could see light and shadows. 1 in 10,000 people worldwide has this microphthalmia thing, right? It didn't bother me too much because, well, I got used to it. I mean, that was the only reality for me. I went to many consultations since I was little, I think starting when I was 4 months old, but at all the consultations, they said that nothing could be done. When I was a child, the doctors said, let's wait, maybe when she grows up... until she grows up, the muscle and eye will mature and maybe grow. But it didn't grow; it stayed that way. Then, they said: that's it, nothing can be done, maybe some technology will come up in the future or something.
As a child, kids would tell me: look, she has one smaller eye and one bigger eye. Look, one eye is brown, and one is greenish. And yes, in childhood, I had significant strabismus, meaning I looked cross-eyed, and it was noticeable. But after they were amazed for five minutes saying: look, come and see, look at this! And you felt like a little alien, you know? Then the question came: but you see okay with both eyes, right? And I would have liked to say no and be honest from the first conversation. But after they were already amazed for five minutes... so that I could finish and get out of the situation well, I would say yes, yes, sure. Only that it probably hurt me inside because I knew I was an honest and open person and that I don't lie. I tell the truth. So then, who am I really, right? I think that's what it was all about.
Somehow, at home and in the family, I was surrounded by this idea that helped me immensely: to continue to do everything I've done so far, to be a strong person and to have confidence in myself. I mean, the idea that you can do anything. You are the same as everyone else, except for this thing, but... yes. The only thing was that outside, when you went out on the street, people noticed something, and somehow I was sent a different message, or I understood that message in a different way.
But back then, it was very painful. I didn't talk to anyone about it. I mean, I considered myself beautiful, I didn't question whether I was beautiful or not, but I think beautiful, but not enough. Or something like that. I mean, something like: yes, I'm beautiful, but except for that eye, you know?
In middle school, it was more about strabismus and why don't you look at me when you talk to me? And then what I used to do was give myself a mental command to look a little to the left or right of that person who was talking to me so that the strabismus wouldn't be as noticeable. It worked, but the person still asked: why don't you look at me when I talk to you, why? They took it as a defiance. I mean, what's wrong with you not looking at me, right? But I knew that was my only possible option so that it would be okay for me, meaning so that the gaze would be alright.
And then, I just started to avoid looking people in the face. Not out of shame towards myself, but to make sure that the strabismus thing wouldn't happen again. And then, yes, sure, the boys thought this was a bit weird, they were like: hey, but why don't you look at me when I talk to you? Or something like that... I didn't say why, but I knew, and I think even now I still avoid it a little. I mean, this thing has stayed with me, even though I don't have strabismus anymore. But to be sure, to make sure it doesn't happen anymore, because if it does happen at some point, that gaze won't look good, or it won't fall in the right place, or something like that...
Somehow, I felt that I received a lot of mockery or irony, call it what you will... Questions, uncomfortable things. It was such an uncomfortable feeling that I didn’t discuss it with anyone and I just kept it all inside. And this was especially in middle school because after that, I don't know how there were no more discussions, but there weren't... so... then I came to a conclusion that helped me for 10 years but also put a lot of pressure on me. I mean, I told myself: I don't want, ever again, to live through such an uncomfortable feeling, an emotion, a... let's say, a situation, or a state, and find myself facing again this mockery or anything like this, so I have to find a solution. So, what solution could I find? Well, in my mind, the solution I told myself was: I will be very good at everything I do, and through that, I will receive respect, validation, and so on... and no one will have any reason or dare to make such ironies because, you know, by being the best, you achieve perfection or... something close to perfection.
I thought I had solved this within myself. But what happened in the last few months reopened this issue, and it's proof that you should never leave anything unresolved in life because it will come back anyway.
What happened was that, ever since last autumn, my eye started tearing up a lot. I started to feel discomfort in it, it turned very red. I could barely keep the eye open. Eventually, there was also pain, and I didn't know what exactly caused this pain. I went to the emergency room, thinking it was a stye or that something had got into my eye. I had such an extreme photosensitivity that I could barely keep the eye open during the examination. I had to hold it open with my hand, and the doctor did too, so I wouldn't close the eye. After all the measurements, I heard something quite hard to process: the eye is no longer good at all; it's dead, and that kind of echoed in my head... because I wasn't expecting that. I mean, okay, I knew it wasn't as good as a normal eye. But no, not that. And he told me that the pain was because the eye went blind, and they said that if I didn’t have surgery, the pain would continue and eventually would get even worse. Surgery meant evisceration or enucleation. There are two types. In any case, it means that the eyeball is practically removed, and a prosthesis is put in its place, which looks almost identical. Meaning, if someone doesn't know and sees you for the first time, they wouldn't even know you have a prosthesis. That's how well they are made nowadays. It used to be called a glass eye, or whatever it was called; now they are made of acrylic and are hand-painted. They are made to the same size, so they look almost identical to the other eye.
So, I sat and thought a lot about how to emotionally accept that I have to do this. And I told myself that I could only do it if I talked about it, considering that until then, I hadn't talked about microphthalmia and about what I was going through.
It’s like I’m accepting things for what they are, something like: look, this is who I am. And when I talk to someone else, it seems natural, normal, and I would say decent for the other person to know me entirely as I am, not just with certain nice parts that I want them to see or perceive. I think I receive acceptance from both myself and the other person when I talk about this now. But it helps me because I no longer feel like I'm lying, cheating, being honest but only sometimes, or what? I mean, I'm honest all the time, right? You know who I am when you talk to me, when you work with me, when anything.
I was working in therapy, but this came up very vaguely because it seemed like you have much more important problems in life than this, right? When you already know that this is who you are, you're okay with it, meaning it's 100% part of you. And I did a therapeutic exercise with parts of myself - it's called that, where I had to name things that, well, bother me the most - emotionally, rationally, mentally, in all ways. And one of them was this idea that you're perfect as you are, which we hear everywhere and sounds nice, but I found it hard to understand because I always said yes, perfect except for that thing in my head. I mean, something like that. And I didn't understand: how can you say you're perfect as you are, even if you know that something isn't quite perfect, right?
And it's interesting that I... I mean, I reached this conclusion and wrote it down in that exercise before I knew I was going to have surgery and before I knew everything. We had just started working on it a bit, and two weeks later, I went to the doctor and found out everything I found out. The doctor then told me that usually, this was supposed to happen much later in life, around 50-70 years old, and it would either turn into cataracts or this thing would happen like it did with me. It's possible, maybe, because of a lot of effort. I wanted to give birth naturally; maybe I shouldn't have, maybe it should have been by a C-section, but no one told me I should do this. I don't know if... The fact is that it happened over time, meaning it wasn't something sudden like it happened, and that's it.
Yes, working with people in this sphere, who talk a lot about the connection between emotions and the body and somatizations… I had sessions with a coach, or I talked with a psychologist in therapy, and yes, somehow they all support this idea that it's something related to identity, because, well, the eye... it's the face, meaning it's most related to identity - the eye, maybe.
I don't know if it's true or not, but I know that I talked about it. Meaning, even if it was that, I don't want to leave anything unsaid. And that's why I'm telling you this because it feels good to say it, that this thing with microphthalmia or what I had happened and that the operation is happening on Friday, and it's a thing I know I have to do for myself.
I don't know if it's true or not, this thing about identity and extreme somatization. What is certain is that, yes, it's a message to take it easier. And also an indication about what I need to learn from this... I was telling myself: well, I know what I should learn. I should learn not to be dependent on control and to just let things happen. And, ultimately, to act more relaxed in plans, in actions, and so on. But it's very hard for me to do that. It's already a tough and painful exercise to do this for a few months, let alone to do this for a lifetime. I mean, that was the message I got from this.
I'm very curious if I will truly feel, emotionally speaking, the change. Because physically, there's a bit of recovery, and then things go back to normal. I don't know, I keep thinking that I will be the same, but that's not altogether true. I mean, maybe it’s better if I said: I will be the same, yes, but also a bit different. Just to be one hundred percent honest and authentic.