Luiza Popescu

“M-am operat la nas în 2011 și m-a întrebat medicul atunci dacă nu vreau să îmi rezolve și cicatricea. Și am zis: nu, de ce? Cicatricea aia e… nu mă deranjează, e acolo ca să-mi arate că trăiesc. Că puteam să nu mai trăiesc azi.”

Cicatricea mea de multe ori este invizibilă datorită poziționării pe care o are: fix sub buza de jos. Dar câteodată este vizibilă. M-am obișnuit atât de mult cu ea, o am de 26 de ani, încât parcă o am dintotdeauna; adică parcă așa sunt eu. Nu mă deranjează, nu m-am gândit niciodată ce înseamnă sau ce a însemnat pentru mine, pentru că aveam doar 13 ani când am căzut jucând lepșa pe bănci la școală. Băncile fiind din lemn și cumva înșurubate pe niște picioare de metal, una din bănci își pierduse șuruburile. Colegii din fața mea, toată lumea știa, că nimeni nu stătea în banca respectivă. Era pusă doar de formă deasupra și nu era reparată de ceva timp. Dar toți o ocoleau.
Într-o clipită eu am vrut să îl ajung pe colegul din față leapșa jucând și am călcat pe banca aceea gândindu-mă că ajung mai repede. Nu-mi aduc aminte cum s-a întâmplat, cum am căzut, dar ce… cum m-am trezit, de fapt cred că am fost și un moment de blackout, sincer îți spun. M-am trezit cu palmele pe podea și în dreptul gurii aveam fierul. Adică 5 cm dacă cumva cădeam mai jos rămânem acolo, pentru că mi-ar fi perforat gâtul și ce s-a întâmplat a fost doar să-mi taie buza, adică pielea de sub buză. Și când m-am ridicat m-am dus repede la baie, că am simțit, simțeam sânge în gură dar nu știam de unde, pentru că pe față nu se vedea nimic. Și tot încercam să… mișcam buza să văd ce s-a întâmplat. Era amorțită, nu simțeam durere din cauza impactului. Și la un moment dat am tras cumva de buză și atunci mi-am văzut dinții prin gaura de la… da.
A fost o perioadă atunci, m-am simțit… copil fiind, m-am simțit cumva de vină și îmi era teamă de ce o să spună părinții mei când mă duc acasă cu o chestie care putea să-mi ia viața, și cât de nesăbuită am fost. Mama nici măcar nu era în țară, în perioada respectivă făcea import China și era în China pentru că nu existau site-uri de pe care poți să comanzi. Ea se ducea direct la fabrici și negocia cu ei. Mi-era frică să-l sun pe tata că mă gândeam că o să mă certe.
Și atunci l-am sunat pe unchiul meu, care era șofer pe salvare și am stat două ore jumate în fața școlii, că el avea alte cazuri. Puteam să iau legătura cu el prin stație, m-a întrebat dacă mi-e rău, dacă am amețeli, dacă… am zis că nu. A zis că-mi trimite altă salvare, eu am zis nu, vreau să vii tu. Și unchiul nu mai e, apropo de asta, mi-e și greu așa să vorbesc de el. El m-a dus practic și m-a cusut.
Și când m-am dus acasă, i-am zis lui tata: știi, aici era o gaură, dar am venit cusută, e OK, n-am pățit nimic. Numai să nu mă certe. S-a șocat, m-a dus la spital din nou.
Cred că cicatricea asta ar trebui să-mi aducă aminte de faptul că am fost extrem de norocoasă și că practic ar fi putut să-mi rupă dinții, ar fi putut să-mi intre în gât. Adică puteam să nu mai fiu, puteam să fiu un copil de 13 ani care a murit. Dar sunt o femeie de 39, cu cicatrice pe față și nu m-am gândit niciodată ce înseamnă asta. Acum că mă întrebi, probabil că a fost un semn de la divinitate că sunt prea impulsivă și că ar trebui, înainte să acționez, să mă gândesc de mai multe ori. Practic dacă nu m-aș fi grăbit să calc pe bancă respectivă, nu s-ar fi întâmplat asta, dar pentru că firea mea este foarte impulsivă, sunt o persoană care nu stă să se gândească de două ori înainte de a face ceva, am ajuns aici. Da, probabil, poate a fost un semnal de alarmă dar la 13 ani nu simți semnalele astea și cred, cu mintea mea de adult acum, că le pot înțelege prin acest proiect al tău, că m-ai întrebat despre cicatricea mea, pentru că altfel nu m-aș fi gândit niciodată ce înseamnă cicatricea pentru mine. Și cred că înseamnă un STOP, înseamnă un ”gândește-te de două ori, vorbește odată. Gândește de șapte ori, aruncă-te odată, sau nu te arunca deloc.
Există două tipuri de frumusețe: frumusețea fizică, pe care o admiri la cineva în momentul în care îl vezi pentru prima dată și frumusețea persoanei, care nu e fizică, în momentul în care o cunoști. O femeie superbă din punct de vedere fizic poate să fie foarte anostă atunci când ai o interacțiune cu ea, pe când o femeie mai puțin frumoasă fizic, dar cu un suflet fantastic, se poate transforma într-o femeie pe care să o adori și pe care să vrei să o ai lângă tine. Eu, de exemplu nu cred despre mine că sunt o femeie frumoasă. Am multe autocritici pe care mi le aduc, atât de multe încât mă gândesc dacă aș fi fost o altă persoană n-aș mai vorbi cu mine. Dar am avut noroc să găsesc un om minunat, în persoana soțului meu, care spune că el nu a întâlnit o femeie mai frumoasă ca mine. Și eu mă gândesc: fii serios.
M-am operat la nas în 2011 și m-a întrebat medicul atunci dacă nu vreau să îmi rezolve și cicatricea. Și am zis: nu, de ce? Cicatricea aia e… nu mă deranjează, e acolo ca să-mi arate că trăiesc. Că puteam să nu mai trăiesc azi.

“I had nose surgery in 2011, and the doctor asked if I also wanted him to fix my scar. And I said, “No, why?” That scar—it doesn’t bother me; it’s there to show me that I’m alive. That I might not have been alive today.”

My scar is often invisible due to its positioning—right under my lower lip. But sometimes, it’s visible. I’ve gotten so used to it, I’ve had it for 26 years, that it feels like I’ve had it forever; like it’s simply part of who I am. It doesn’t bother me, and I’ve never thought about what it means or has meant to me, because I was only 13 years old when I fell while playing tag on the benches at school. The benches, being wooden and somehow screwed onto metal legs, had one among them that had lost its screws. The classmates in front of me, everyone knew, nobody sat on that particular bench. It was only there for appearance’s sake and hadn’t been repaired for a while. But everyone avoided it.
In a split second, I wanted to catch up to the classmate in front of me while playing tag and stepped on that bench, thinking I’d get there faster. I don’t remember how it happened, how I fell, but… how I woke up—actually, I think I even blacked out for a moment, to be honest with you. I woke up with my palms on the floor and with the metal part against my mouth. If I’d fallen 5 centimeters lower, I wouldn’t be here because it would have perforated my throat, and what happened was only that it cut my lip, the skin under my lip. When I got up, I quickly went to the bathroom because I felt blood in my mouth but didn’t know where it was coming from since nothing was visible on my face. I kept trying to… move my lip to see what had happened. It was numb; I didn’t feel any pain due to the impact. And at one point, I pulled my lip slightly, and that’s when I saw my teeth through the hole… yeah.
Back then, there was a time when… as a child, I felt somehow guilty and was scared of what my parents would say when I got home with something that could have cost me my life and how reckless I’d been. My mom wasn’t even in the country at the time; she was handling imports from China and was in China at the time because there weren’t any websites you could order from back then. She would go directly to factories to negotiate with them. I was afraid to call my dad because I thought he would scold me.
So, I called my uncle, who was an ambulance driver, and I waited two and a half hours in front of the school because he had other cases. I could contact him via radio, and he asked if I felt unwell, if I was dizzy, if… I said no. He said he’d send another ambulance, but I said no, I want you to come. My uncle isn’t with us anymore, and by the way, it’s hard for me to talk about him. He’s the one who practically took me and stitched me up.
When I got home, I told my dad, “You know, there was a hole here, but I got stitched up—it’s okay, I’m fine.” I just didn’t want him to scold me. He was shocked and took me to the hospital again.
I think this scar should remind me of how incredibly lucky I was, and that, practically, it could have broken my teeth; it could have pierced my throat. I mean, I could have not been here—I could have been a 13-year-old child who died. But I’m a 39-year-old woman with a scar on her face, and I’ve never thought about what that means. Now that you ask me, maybe it was a sign from the divine that I’m too impulsive and that, before acting, I should think more. Practically, if I hadn’t rushed to step on that bench, this wouldn’t have happened. But because my nature is very impulsive, I’m a person who doesn’t think twice before doing something, I ended up here. Yes, maybe it was a warning sign. But at 13, you don’t notice these signs, and I think, with my adult mind now, I can understand them better through your project since you asked me about my scar. Otherwise, I never would have thought about what the scar means to me. And I think it means STOP; it means “Think twice, speak once. Think seven times, act once—or don’t act at all.”
There are two kinds of beauty: physical beauty, which you admire in someone the first time you see them, and the beauty of the person, which isn’t physical, that you discover when you get to know them. A stunningly beautiful woman can be very dull when you interact with her, whereas a woman who is less physically beautiful but has a fantastic soul can become someone you adore and want by your side. For example, I don’t think of myself as a beautiful woman. I have many self-criticisms, so many that I wonder if, as another person, I’d even want to talk to myself. But I was lucky enough to find a wonderful man - my husband, who says he has never met a more beautiful woman than me. And I think, “Oh, come on.”
I had nose surgery in 2011, and the doctor asked if I also wanted him to fix my scar. And I said, “No, why?” That scar—it doesn’t bother me; it’s there to show me that I’m alive. That I might not have been alive today.