Maci

“Și realizez, cam acum, în timp ce spun această poveste, că aceste lucruri ni se întâmplă. Facem ceva, facem o favoare, sau nici măcar o favoare, doar facem ceva pentru altcineva sau pentru noi înșine, și există acest fel de reacție în lanț și realiezi că oamenii din jurul nostru… nu sunt familia noastră, poate nu-i cunoaștem foarte bine, dar când ceri ajutor sau când oferi ajutor, el se întoarce la tine foarte repede.”

Acum, nu. Când eram în liceu și la începutul vieții mele de adult era mult mai rău, pentru că am tras de toate firele, pentru că eram un copil și nu le voiam, mă mâncau și le-am tras. Așa că obișnuia să fie mult mai rău; de-a lungul anilor, s-a îmbunătățit și mi-am dat cu niște tratamente pe ea și lucruri de genul acesta, așa că într-un fel eram conștientă de ea, este sub bărbia mea, deci nu este primul lucru pe care oamenii îl văd. De obicei, copiii sunt cei care o observă și, cum sunt profesoară… pentru că se uită în sus la mine și zic: oh, ce e asta? Și așa le spun povestea pentru că eram un copil și cumva asta creează o legătură între noi.
Deci, când eram copil, locuiam într-un complex de apartamente și întotdeauna, când locuiești în aceste complexe de apartamente, se creează mici comunități și copiii se joacă împreună, iar părinții se cunosc între ei, și este ceva ce mi-a plăcut foarte mult la copilăria mea în acel mediu. Unde am crescut, foloseam un termen numit „copil cu cheia la gât” și ce înseamnă asta este că aveam coliere cu cheia noastră în jurul gâtului și o băgam în cămașă și era foarte normal să… mergeam toți pe jos, locuiam toți… Aceste clădiri de apartamente din Phoenix, unde am crescut, sunt uriașe, au sute de unități și sunt foarte strategic construite pentru a adăposti mulți oameni la prețuri mici, de aceea locuiam acolo. Și unele dintre ele erau susținute de guvern, știi, așa că prețul chiriei era mai mic dacă nu câștigai o anumită sumă de bani pe an.
Așa că viața de „copil cu cheia la gât” era... după școală te descurcai, mergeai pe jos acasă sau luai autobuzul. Eu eram mereu cumva cea mai mare dintre toți copiii, așa că ajungeam să… am o soră mai mică, ea e cu 6 ani mai mică decât mine, așa că nu era doar: ok, ajungi acasă de la școală și ai grijă de tine. Era și: ok, sora ta trebuie lăsată sau luată de undeva, așa că traseul meu spre casă de la școală era să o iau și pe ea. Ce nebunie mi se pare, când mă gândesc la asta - să dai acest copil de patru ani unui copil de zece ani. Așa că sora mea era și ea acolo, nici măcar nu-mi amintesc partea ei din poveste, dar era undeva pe acolo când s-a întâmplat asta.
Și obișnuiam mereu să mă gândesc cum să fac bani, ca să-mi pot cumpăra dulciuri sau să le iau prietenilor mei ceva distractiv și mereu mă gândeam cum aș putea face niște bani. Așa că făceam mici treburi pentru oamenii din complexul de apartamente și mă duceam la ușa lor și ziceam: Hei, ai vreo muncă pentru mine? Și îmi dădeau 50 de cenți, un dolar, sume mici de bani.
Așa că am urcat la prietena mea. Mama ei era foarte însărcinată, foarte însărcinată, și i-am zis: O să fac asta pentru tine gratis, nu-ți face griji. Și avea niște gunoi de aruncat și câteva alte lucruri. Așa că am dus gunoiul ei. Eram mică, poate nouă-zece ani și afară erau aceste tomberoane uriașe și în timp ce încercam să ridic sacul pentru a-l pune în tomberon, cumva… s-a întâmplat o geometrie ciudată și o sticlă spartă din gunoi mi-a tăiat gâtul. Și am aruncat gunoiul și nu mi-am dat seama deloc - adrenalina din corpul meu sau ceva de genul a preluat controlul și am început doar să merg înapoi spre apartamentul meu. Când prietena mea, fiica acestei femei, fiica femeii însărcinate mă vede și părea ca și cum doar ce se uitase la un film de groază sau ceva - fața ei era în șoc și mă apropii de ea și zic: Ce-i în neregulă? Ce se întâmplă? Și ea zice: Gâtul tău! E sânge peste tot! Și mi-am apucat gâtul și am observat, și apoi, desigur, durerea a început să apară pentru că mi-am dat seama ce se întâmplă.
Și eram foarte stresată, nu-mi amintesc prea bine ordinea evenimentelor. Îmi amintesc doar că încercam să o sun pe mama, care era la serviciu, și cum prietena mea s-a dus la mama ei în incercarea de a o găsi pe mama mea. Și în cele din urmă am reușit să o sunăm, iar mama mea pe atunci era recepționeră… un fel de secretară la un medic dermatolog. Noi nu aveam asigurare, nu aveam mijloacele necesare să mergem la spital și să rezolvăm totul, ar fi costat foarte mult. Așa că l-a sunat pe dermatolog și i-a zis: Nu știu ce altceva să fac, poți te rog să-mi faci o favoare? E destul de rău. Și el a zis: Da, desigur. Și a venit și ne-am intâlnit la cabinet, s-a uitat și a văzut că era nevoie de cusături, așa că mi-a făcut totul gratis, mi-a pus cusăturile, bandajul pe gât și am fost bine, știi, totul a fost în regulă.
Și realizez, cam acum, în timp ce spun această poveste, că aceste lucruri ni se întâmplă. Facem ceva, facem o favoare, sau nici măcar o favoare, doar facem ceva pentru altcineva sau pentru noi înșine, și există acest fel de reacție în lanț și realiezi că oamenii din jurul nostru… nu sunt familia noastră, poate nu-i cunoaștem foarte bine, dar când ceri ajutor sau când oferi ajutor, el se întoarce la tine foarte repede.
Am vorbit cu mulți oameni în călătoriile mele și mi-am dat seama că atunci când oamenii aud că sunt americancă, cred că au o anumită idee despre ce… și sunt și albă și acum am un job bun, pot să mă întrețin… Dar cred că oamenii presupun anumite lucruri despre mine fiind din America, dar de fapt este… la fel ca oriunde, există diferite tipuri de oameni, diferite moduri în care familiile își găsesc modalități de a avea grijă de copiii lor și când lucrezi mult și când nu ai sprijin financiar în jurul tău într-un fel, tocmai îi spuneam unui prieten - n-aș fi vrut să fie altfel, pentru că înveți cum să colaborezi cu oamenii și înveți cum să ceri ajutor dacă ai nevoie sau să oferi ajutor când altcineva are nevoie.
Și îmi place acest termen despre copilul cu cheia la gât... trebuie să țin minte cum să-l spun în română, îmi place că asta este ceva mai universal decât credeam.
Mă cicatrizez foarte ușor, am cicatrici peste tot și sincer, într-o oarecare măsură, îmi plac toate pentru că îmi amintesc că am fost aventuroasă și dispusă să merg, oriunde… nu am fost niciodată prea timidă sau prea speriată și uneori, uitându-mă la ele, îmi amintesc: poți să o faci, o să te vindeci, o să fii bine.

“And I’m realizing, kind of right now, through telling this story, that these things happen to us. We’re doing something, we’re doing a favor, or not even a favor, we’re just doing something that day for someone else or for ourselves, and there’s this kind of chain reaction to realizing the people around us… aren’t our family, maybe we don’t know them very well, but when you ask for help or when you offer help, it comes back to you really quickly.”

Now, no. When I was in high-school and in my early adulthood it was much worse because
I picked all of the stitches out, because I was a kid and I didn't want them, they were itching so I picked them out. So it used to be much worse; over the years it's gotten better and I put some, like treatments on it and that kind of thing, so in a way I was aware of it, it's under my chin so it's not the first thing people see. Usually, kids are the ones who notice it and I'm a teacher… because they're looking up at me and they are like: oh, what is that? And so I tell the story because I was a kid and it kind of connects everyone.
So when I was a kid I used to live in an apartment complex and always when you lived in apartments, it's… you create small communities and the kids play together and the parents know each other and it's something I really loved about being a kid in that environment. Where I grew up, we used this term called lock key kid and what it means is we had necklaces with our key around our neck and you would tuck it into your shirt and it was very normal to… we would all walk, we all lived… These apartment buildings in Phoenix where I grew up, they’re massive they have hundreds of units and they're very strategically built to fit lots of people for cheap, so that's why we lived there. And some of them were like government-aided, you know, so that the rent price was lower if you didn't make a certain amount of money every year.
So the lock key kid life was… after school you figured out, you walked home you took the bus. I was always somehow the oldest of all the kids for the most part, so I wound up… I have a little sister and she's 6 years younger than me, so it wasn't just: okay, get yourself home from school and take care of yourself. It was also, OK, your sister needs to be dropped off or picked up, so I would… my path home from school was to go get her. It’s kind of crazy thinking about it - they would just give this four-year-old to a ten-year-old. So, my sister was there too, I don't even remember her part in the story, but she was somewhere when this was happening.
And I used to always be scheming on how to make money, so that I could go buy sweets or get my friends something fun and I was always wondering how I could make some money. So, one thing that I would do is little chores for the people in the apartment complex and I would go to their door and say: Hey, do you have any work for me? And they would give me 50 cents, one dollar, small amounts of money.
And I went upstairs to my friend. Her mom was very pregnant, so pregnant, and so I told her: I'll do this for you for free, don't worry. And she had some trash that she needed taken out and a few other things. So, I took out her trash. I was small, maybe nine-ten years old and we had these giant dumpster trash cans and as I was trying to lift the bag to get it into the dumpster, I somehow… some weird geometry happened and a broken glass bottle from the trash cut my throat. And I get the trash in and I didn't realize it at all - the adrenaline in my body or something took over and I just started walking back to my apartment. When my friend, the daughter of this woman, the daughter of the pregnant woman sees me and I thought she had just watched a horror movie or something - her face was in shock and I walk up to her and said: What's wrong? What's going on? And she goes: Your neck! There's blood everywhere! And I grabbed my neck and noticed and then of course the pain kicks in because I realized what's happening.
And I was very stressed, I don't really remember the order of events. I just remember trying to get a hold of my mom who was at work, and then my friend going to her mom trying to get a hold of her. And we finally got a hold of her and my mom at the time was a receptionist… like a secretary for a dermatologist. So we had no insurance, we didn't have a means to just go to the hospital and get it all fixed, it would have been so much money. So, she called him and said: I don't know what else to do, can you please do me a favor? It's really bad. So he's like: Yeah, of course. And he comes and meets us at the office and looks at it. It needed stitches so he totally, for free, just did it for us like gave me the stitches, put the bandage on my neck and I was fine you know, everything was fine.
And I'm realizing, kind of right now, through telling this story, that these things happen to us. We're doing something, we're doing a favor, or not even a favor, we're just doing something that day for someone else or for ourselves, and there's this kind of chain reaction to realizing the people around us… aren't our family, maybe we don't know them very well, but when you ask for help or when you offer help, it comes back to you really quickly.
I've talked to a lot of people in my travels and when they hear that I'm American, I think they have a certain idea of what… and I'm white and now have a good job, I can provide for myself… But I think people assume a certain thing about me being from America, and there's kind of a… just like anywhere, there's different types of people, different ways that families figure out how to take care of their kids and when you work a lot and when you don't have the financial support around you in a way, I was just saying to a friend - I wouldn't have had it any other way, because you learn how to work with people and you learn how to ask for help if you need it or give help when someone else needs it.
And I love that this term about the lock key kid… I'll have to remember how to say it in Romanian, I just, yeah I love that this is something that is more universal than we expected.
I scar very easily, like I have scars everywhere and I honestly, within reason, I just love all of them because they remind me that I was adventurous and willing to like, go, whatever… I was never too shy or too afraid and sometimes, looking at them reminds me like: you can do it, you’ll patch up, you'll be okay.