Nania Apostol

“Și întâmplarea a fost că s-a întâmplat să rămân însărcinată în 87 și am zis că nu mai vreau copil. Eram și tânără, inconștientă, era greu de… nu găseai nimic, nu exista nimic. Nici mâncare, nici lapte, nici… ce Pamperși? Nici măcar pentru scutece, nu exista detergent, adică nu exista nimic și era foarte greu să ai un copil. Da așa era înainte de ‘90, era groaznic. Și am zis că trebuie să pierd această sarcină, să nu fie, că nu mă gândeam decât la trauma nașterii mele din ‘80.”

Totul s-a întâmplat în 1987. A coincis cu sărbătoarea 21 mai - Constantin și Elena - și eram doar eu cu fiul cel mare care urma să împlinească șapte ani, să meargă la școală, clasa întâi. Soțul meu era la servici. Mie mi s-a făcut foarte rău. Cu o zi înainte nu am avut absolut niciun simptom. Avem niște dureri atât de crâncene și atât de mari, efectiv nu puteam să mai stau în picioare, nici să ajung la baie. Îmi era extrem de rău, durerile erau cumplite.
Cu toată puterea mea de care am mai putut să am curaj, l-am trimis pe fiul meu la o vecină să o anunțe să vină că nu puteam să mai stau. În perioada aceea nu existau telefoane, era greu. A venit vecina mea, m-a ajutat să mă schimb, să mă ducă cu mașina soțul ei. Norocul meu a fost că și soțul meu, dintr-o minune, că există minuni, a venit de la servici întâmplător și repede, repede, n-avea cum să anunțe o ambulanță, m-a urcat în mașina vecinului și, claxonând, a mers până la spital cu o viteză foarte mare.
În mașină, la un moment dat, eu am căzut în inconștiență. Soțul meu, îmi aduc aminte că la un moment dat a strigat la mine. Îndată am ajuns la Spitalul de Urgență, m-a luat în brațe soțul meu, fugea cu mine pe culoar. M-am trezit și mi-am adus aminte că cineva de acolo din urgență, probabil pacienți, spuneau: „Vai, și ce tânără este!”
Au făcut tot felul de investigații. În urma investigaților, au spus că trebuie să fiu operată de urgență. M-au așezat pe o targă, m-au adus spre lift. Soțul meu a rămas cu fiul meu, care era micuț, și atât am spus, să aibă grijă de el. Pentru că simțeam că nu… că se va sfârși, atât de rău îmi era.
M-au băgat într-o sală de operație, nu știu să spun exact, ideea este că mă rugam de medici să mă opereze mai repede, să mă salveze. Aveam puterea asta. M-am trezit după operație, credeam că am dormit, că nu e adevărat că sunt trează și am întrebat o doamnă care îmi făcea o toaletă în ce zi sunt, dacă eu sunt trează, dacă sunt ok, dacă m-au operat și m-a liniștit atunci mi-a spus că sunt ok, că sunt operată, că sunt vie, că mă așteaptă soțul și copilul.
Am uitat să spun diagnosticul. A fost vorba de un piosalpinx bilateral, nu știam ce înseamnă - o infecție foarte puternică la trompe. Probabil că s-a tras de la un avort pe care l-am făcut cu mult timp înainte. Că așa era pe vremea… înainte de '90. O infecție probabil pe care n-am tratat-o suficient de bine și s-a întâmplat ce s-a întâmplat: una din trompe a pocnit și s-a făcut o peritonită.
Am avut o naștere… prima naștere a fost foarte grea. Foarte grea. M-am chinuit o zi și o noapte să nasc copilul. Eram tratate nu foarte ok în spitalul de aici. Durerile erau cumplite. Am născut atunci în 1980 - se întâmpla povestea… prima naștere a fiului meu, de 15 august, de Sfântă Mărie, cu o moașă, nici măcar cu medic. A fost o naștere care m-a traumatizat. În ce sens? Nu aveam dilatație, m-au tăiat și una din moașe sau asistente mi-a băgat două coate în stomac ca să iasă forțat copilul. Și m-a traumatizat în așa hal că am zis că nu mai fac alt copil, prin ce am reușit să trec. Copilul a fost și el mare, eu aveam 45 de kg, copilul a avut 3 kg 800 gr la naștere.
Și întâmplarea a fost că s-a întâmplat să rămân însărcinată în 87 și am zis că nu mai vreau copil. Eram și tânără, inconștientă, era greu de… nu găseai nimic, nu exista nimic. Nici mâncare, nici lapte, nici… ce Pamperși? Nici măcar pentru scutece, nu exista detergent, adică nu exista nimic și era foarte greu să ai un copil. Da așa era înainte de '90, era groaznic. Și am zis că trebuie să pierd această sarcină, să nu fie, că nu mă gândeam decât la trauma nașterii mele din '80.
Și am făcut un avort la o asistentă acasă cu sondă. A fost groaznic și probabil că eu am luat… că mi-a dat… asistenta respectivă lucra în spital și mi-a dat antibiotic să înghit pe cale bucală. Probabil n-a avut efect, Dumnezeu știe pentru că m-am trezit cu această problemă în '87.
Da, și eu am zis că asta a fost. Și mi-au spus medicii că n-o să mai pot să am copil pentru că una din trompe e legată și nu mai… Și am rămas cu o singură trompă. După aproape 10 ani, am mai făcut un copil. Deci eu când am rămas însărcinată cu al doilea fiu, pe care l-am născut în '90, fix după revoluție, pe 23 ianuarie am rămas și eu surprinsă și medicii și toată lumea și am fost foarte fericită că mai am încă un fiu. Am vrut să cercetez… atunci, după revoluție nu prea aveam mijloace de informare, ca să înțeleg cum eu am rămas însărcinată cu o singură trompă. Mai mi-am pus o întrebare, că și medicii la vremea respectivă erau cercetați de… așa era… erau vremurile. Ori au pus ei un alt diagnostic ca să pară mai plauzibil, ori se poate rămâne însărcinată cu o singură trompă. Chestia că uite, nici acum n-am reușit să întreb un medic.
Asta a fost încă o minune. Faptul că eu am fost salvată, faptul că eu am mai făcut un copil… deci sunt două minuni. Cam asta este povestea mea. Ideea este că altfel apreciez viața, copiii și tot ce mă înconjoară. Iubesc florile, copacii, stau la curte. Mă bucur de găinușe, de rățuște, de pisicuțe și în fiecare zi, ajungând la vârsta aceasta, de 68 de ani, mulțumesc că mă trezesc sănătoasă și că sunt încă energică și că mă bucur de tot ce mă înconjoară. Asta e cel mai important.

“Then in 1987, I found out I was pregnant again, and I said I didn’t want another child. I was young and reckless, and it was difficult... you couldn’t find anything. There was no food, no milk, and forget about diapers—there wasn’t even detergent for cloth diapers. There was nothing, and it was very hard to have a child. That’s how it was before 1990; it was terrible. So I said I needed to end this pregnancy because all I could think about was the trauma of my 1980 birth.”

Everything happened in 1987. It coincided with May 21st - Saints Constantine and Helen feast - and it was just me and my eldest son, who was about to turn seven and start first grade. My husband was at work. I suddenly felt very unwell. The day before, I had absolutely no symptoms. I had such severe, unbearable pain that I literally couldn’t stand or even get to the bathroom. I was extremely unwell; the pain was excruciating.
With all the strength I could muster, I sent my son to a neighbor to ask her to come over because I couldn’t stand anymore. At that time, there were no phones, so it was difficult. My neighbor came, helped me change, and her husband drove me to the hospital. Fortunately, my husband, by some miracle—because miracles do happen—came home from work unexpectedly and very quickly - there was no way to call an ambulance - he put me in the neighbor’s car and, honking the horn, sped to the hospital.
At some point in the car, I lost consciousness. I remember my husband shouting at me at one point. We arrived at the Emergency Hospital, and my husband carried me in his arms, running down the hallway. I woke up and heard someone in the emergency room, probably a patient, saying, ‘Oh, and she’s so young!’
They ran all sorts of tests. After the investigations, they said I needed emergency surgery. They put me on a stretcher and took me to the elevator. My husband stayed with my son, who was still small, and I only said for him to take care of him. Because I felt like... this was the end, this is how bad I felt.
They took me into the operating room. I can’t explain exactly what happened, but I remember begging the doctors to operate on me quickly, to save me. I had that strength. I woke up after the surgery, thinking I had been asleep, that it wasn’t real that I was awake, and I asked a nurse who was cleaning me what day it was, if I was really awake, if I was okay, if they had operated on me. She reassured me, saying I was okay, that I had been operated on, that I was alive, and that my husband and child were waiting for me.
I forgot to mention the diagnosis. It was a bilateral pyosalpinx, which I didn’t know what it meant - a severe infection of the fallopian tubes. It probably stemmed from an abortion I had long ago, as things were back then... before 1990. It was likely an infection that I didn’t treat well enough, so this happened: one of the tubes ruptured, causing peritonitis.
My first birth was very difficult. Very difficult. I struggled for a day and a night to deliver the baby. We weren’t treated very well in the hospital here. The pain was unbearable. I gave birth in 1980—this is when this story happened... my first son was born on August 15th, the Feast of Saint Mary, with a midwife, not even a doctor. It was a traumatic birth. Why? I wasn’t dilated, they cut me, and one of the midwives or nurses pushed down on my stomach with her elbows to force the baby out. It traumatized me so much that I said I would never have another child, after what I went through. The baby was large, and I only weighed 45 kilograms; the baby was 3.8 kilograms at birth.
Then in 1987, I found out I was pregnant again, and I said I didn’t want another child. I was young and reckless, and it was difficult... you couldn’t find anything. There was no food, no milk, and forget about diapers—there wasn’t even detergent for cloth diapers. There was nothing, and it was very hard to have a child. That’s how it was before 1990; it was terrible. So I said I needed to end this pregnancy because all I could think about was the trauma of my 1980 birth.
So I had an abortion at a nurse’s home using a catheter. It was horrible, and that’s probably where I contracted... she worked in a hospital and gave me antibiotics to take orally. They probably didn’t work—only God knows—because I ended up with this problem in 1987.
Yes, and I thought that was it. The doctors told me I wouldn’t be able to have another child because one of the tubes was tied off, and... I only had one tube left. But nearly 10 years later, I had another child. When I became pregnant with my second son, whom I gave birth to in 1990, right after the revolution, on January 23rd, both I and the doctors were surprised, as was everyone. I was so happy to have another son. After the revolution, I tried to figure out... there weren’t many ways to get information, but I wanted to understand how I got pregnant with only one tube. I asked myself this. Because the doctors at the time, they were monitored by the Securitate, that's how things were then. Either they had given me a different diagnosis to make things seem more plausible, or it’s possible to get pregnant with only one tube. I still haven’t asked a doctor about this to this day.
It was another miracle. The fact that I was saved and that I had another child... those are two miracles. That’s my story. The point is that I now appreciate life, my children, and everything around me so much more. I love flowers, trees, I live in the countryside. I enjoy the chickens, ducks, and cats, and every day, at this age, 68, I’m thankful to wake up healthy, still full of energy, and to enjoy everything around me. That’s the most important thing.