Nicoleta Serban

“Da, nu mi-am explicat nici până în ziua de azi. Oricât aș povesti, oricât aș încerca să înțeleg… cred că cineva de sus, eu cred că ceva de sus există sigur, că altfel eu nu vedeam ieșire. Eu am avut un moment în care am realizat că acolo s-a terminat tot și că n-am cum să mai ies, nu vedeam… mă călcau oamenii în picioare și se făcuse o grămadă de oameni căzuți la intrare. Nu mai aveai pe unde să ieși, n-aveai pe unde să mai ieși, efectiv. Plus că nu mai aveam forță, simțeam că nu mai am forță să fac chestia asta. Am fost împăcată că atât a fost viața.”

Da, nu mi-am explicat nici până în ziua de azi. Oricât aș povesti, oricât aș încerca să înțeleg… cred că cineva de sus, eu cred că ceva de sus există sigur, că altfel eu nu vedeam ieșire. Eu am avut un moment în care am realizat că acolo s-a terminat tot și că n-am cum să mai ies, nu vedeam… mă călcau oamenii în picioare și se făcuse o grămadă de oameni căzuți la intrare. Nu mai aveai pe unde să ieși, n-aveai pe unde să mai ieși, efectiv. Plus că nu mai aveam forță, simțeam că nu mai am forță să fac chestia asta. Am fost împăcată că atât a fost viața.
M-am dus într-o vineri seara în club, am mai fost acolo și înainte și era ca o seară normală de vineri - după liceu am vorbit cu frate-miu și niște prieteni și am zis că mergem la concert. Și am avut un feeling de acasă șă nu plec, dar plecase frate-miu deja, se văzuse cu o parte din prieteni și am zis că bă, dacă a plecat și el, plec, nu mai rămân. Dar aveam așa o stare de neliniște, nu știu, simțeam să nu mă duc, nu știu de ce.
Și am ajuns acolo. Eu mai fusesem în clubul ăla de două-trei ori și, nu știu, în seara aia a fost ciudat, că nu ne-au lăsat să stăm înăuntru din prima. De obicei, dacă veneau oamenii înainte de concert, la soundcheck se stătea înăuntru. Și în seara aia nu ne-au lăsat. Adică ne-au zis: luați-vă ceva de la bar și ieșiți. Și a fost, după părerea mea, mult mai cald decât de obicei acolo cu toate că era sfârșitul lui octombrie și era frig. Nu știu, a fost foarte cald adică, toată seara am zis: bă, mi se pare foarte cald aici în seara asta. Nu știu, după părerea mea, au fost niște chestii ciudate, că depinde pe cine întrebi, eu sunt de părere că ceva a fost acolo. Și concertul a început mult mai târziu decât trebuia, pentru că se știa că începe la… nu mai știu exact ora, dar știu că ne-am sunat toți părinții să le spunem că vom întârzia, dar le-am cerut acordul să mai stăm, pentru că se prelungea mai mult decât se știa inițial. Adică au fost niște chestii…
Și a început trupa. Au cântat destul de puțin. Noi eram în față, fix lângă stâlp acolo, în stânga. Am văzut artificiile alea, dar am zis că na, o să fie ok. A fost faza… a fost o fracțiune de secundă, că se vede pe înregistrări, când a zis tipul, solistul să aruncăm cu o bere și după aia, în câteva secunde, n-am… nu mai știu nimic. N-ai avut timp să realizezi ce se întâmplă, efectiv. Și… clubul era făcut din două părți, era clubul propriu-zis și un container și știu că am fugit spre ieșire cu toată lumea, și între club și container mi-a căzut probabil ceva în cap din tavan și am leșinat.
Și m-am mai trezit la un moment dat, eram în container și mă călcau oamenii în picioare. Și am avut un tip căzut peste mine, leșinat sau nu știu… Și în inocența mea, l-am rugat să se dea jos de pe mine și logic că n-a reacționat. Am reușit să-l dau jos și după aia mi-am dat seama că nu mai am putere să fac nimic. Nu mai aveam forță. Și acolo am realizat că e gata. Dar la foarte puțin timp după, nu pot să aproximez în minute, secunde, cât a durat… Știu că după faza asta, când mi-am dat eu seama că aia a fost tot, l-am recunoscut pe frati-miu, era urcat peste oameni, încerca și el să iasă și prin tot haosul ăla și zgomotul ăla, l-am strigat totuși și m-a recunoscut. Și s-a întors după mine, m-a tras, m-a urcat peste oameni. M-a scos pe mine, după aia nu-l mai scoteau pe el, care era înaintea mea, să iasă…
Era o ușă de termopan, care era dublă dar s-a deschis a doua când eu cu frate-miu încercam să ieșim și intrând oxigen, s-a făcut ca o explozie și de-aia eu am mâna reconstruită - mâna stângă și el dreapta, cum m-a tras.
Și am ieșit din club. Am mai scos-o pe o prietenă cu mine, care este ok, n-a pățit nimic, pentru că a avut norocul să cadă într-un colț, n-a ajuns fumul la ea, n-a ajuns foc, nimic. Și aveam ambele telefoane, și al meu și al lui frate-miu intacte în buzunar. De la adrenalină, nu simțeam absolut nimic. Eu mă simțeam OK. Mă usturau un pic degetele, țin minte, pentru că am rugat-o pe prietena mea să-mi scoată telefonul din buzunar s-o sun pe mama pentru că îmi zicea tot timpul când plecam de acasă să avem grijă și am scos telefonul din buzunar și mi-am cerut scuze că n-am avut grijă și i-am zis că suntem puțin arși și că probabil o să mergem la spital.
Și am ajuns în piață la Bucur. Erau vreo trei salvări, două erau full, a treia mi-a zis că mă ia pe mine, dar nu poate să-l ia și pe frate-miu pentru că mai aveau deja pe cineva inconștient pe targă. Și am zis că dacă nu mă iau și pe mine eu nu mă urc și pentru că și-au dat seama în ce stare eram, eu nu mi-am dat seama, au acceptat să ne ia pe toți.
Și am ajuns la Floreasca. La Floreasca nu știu cât am mai fost conștientă. Știu că le-am dat datele mele și ale lui frate-miu, că eram foarte… știam tot momentul ăla. Și după aia mi-au băgat o branulă, atât mai țin minte și m-am mai trezit, conștientă, peste o săptămână, timp în care mi-au zis că am fost în comă, am fost în operații…
Mi-au indus coma. Pentru că, de când am plecat de la Floreasca, țin minte mi-a povestit mama că venind la Floreasca, i-au zis: Haideți repede, că fata pleacă, o mutăm la Grigore. Și mama se aștepta să ies pansată un pic pe mâini, să mă ia acasă și a întrebat unde e fata și tocmai treceam pe targă cu doctori lângă mine și strigau: Haideți mai repede c-o pierdem!
Da, și am intrat direct în operație la Grigore și la Grigore a zis că au făcut tot ce se putea, dar că nu-s șanse să scap, probabil. Da, eu am arsuri pe 60% din suprafața corpului și asta era foarte… pe lângă arsurile de pe căile aeriene, eu aveam foarte multe pe suprafață corpului și arsuri de 2, 3 și 4 ca gradul și erau predominante cele de gradul 4.
Da, și eram la Grigore Alexandrescu,în terapie intensivă. Nu știam unde sunt, eu credeam că sunt acasă, că dorm. Și după aia mi-au zis că sunt la spital, că eu chiar nu mai țineam minte exact ce s-a întâmplat. Și am început să realizez cât de cât când m-a dezvelit maică-mea și aveam tot piciorul stâng pansat de sus până jos, am crezut că nu-l mai am. Și de acolo a început distracția.
După, au urmat drumuri zilnice la sala de operație, blocul operator. Operații, foarte multe operații, recuperare fizică, kinetoterapie. Mie la mâna stângă mi-au refăcut legăturile venoase ca să nu-mi amputeze mâna. Și nu mai știu la care dintre mâini mi-au pus unghiile la loc, că alunecaseră, nu mai aveau în ce să se țină, și ei le-au pus pe poziție, înapoi. Am din umărul… din braț, o parte din mușchi amputat. Că era necroza prea adâncă și a trebuit. Toată mâna stângă e reconstruită aproape total.
Foarte multă durere, foarte multă durere, foarte multă presiune mediatică… și era destul de dificil de dus tot. Veneau televiziuni, încercau să se apropie oameni de noi, ca să obțină informații pe care să le folosească în scopuri de publicitate și de senzațional. Dar se inventau foarte multe lucruri și am auzit foarte multe lucruri care nu erau reale. Și fără acordul nostru. Dar da… Și după ce că era fizic foarte greu de dus era și partea asta.
Să te redescoperi pe tine fizic după ce te știai într-un fel și să fii total altfel, e greu, e foarte greu de acceptat. Și țin minte că m-am văzut prima oară în oglindă după o lună. Și eu aveam părul lung înainte și m-am trezit tunsă la zero și cu o arsură pe mijlocul capului, adică fără păr, unde n-a mai crescut niciodată. De aia mi-am făcut implanturile. E greu, și mai ales ca femeie, să te trezești așa. Și după aia cu vocea societății care îți spune multe.
După astea două luni de stat în spital am început o nouă viață. Oricum din seara aia a început o nouă viață pentru că s-a schimbat totul, a trebuit să reînvăț să țin o lingură în mână, o cană, să reînvăț să scriu. Acolo a început viața de la zero. Și mi-a schimbat perspectiva asupra oamenilor, m-a făcut să n-am încredere în aproape nimeni, pentru că în principal oamenii, când te văd în suferință, majoritatea încearcă să te folosească. Am dat și de niște oameni foarte buni, pentru că din cauza anumitor oameni am ajuns acum să pot să fac ceva cu viața mea, să fiu asistentă. Că dacă nu aveam recuperarea, n-aveam parte de recuperare asta, probabil n- ajungeam niciodată aici. Am avut doctori foarte buni, să ai n-ai nicio șansă și totuși să ajung acum ce sunt, am avut nevoie totuși de susținere.
Încă se ferește uneori lumea de mine pe stradă din cauza semnelor și am pățit chestia asta foarte mult în primi ani și nu e tocmai comod. Dar e ok, trebuie să înțelegi că nu toată lumea gândește la fel și că sunt foarte multe tipuri de gândire. Și mi-a dezvoltat oricum foarte mult partea empatică, experiența asta, dacă mă întrebi, prea mult. Sunt mult prea empatică. Dar nu-mi pare rău, prefer să fiu așa decât să n-am niciun sentiment sau pic de empatie, știi, cum am întâlnit unii oameni și mă șochează că oamenii pot fi așa. Eu încerc să înțeleg pe toată lumea și atunci când cineva îmi greșește, tot încerc să înțeleg că a avut un un scop pozitiv în sinea lui sau că n-a fost cu intenție. Și pot să… să preiau sentimentele altui om, să încerc să mă pun destul de tare în poziția lui, ceea ce nu e tocmai ok pentru mine, dar pot face asta.
Și din cauza asta am ajuns să fiu și asistentă. Mi-am dorit foarte tare să ajut și să ofere empatia, poate, de care eu n-am avut parte când aveam nevoie și de care aveam foarte multă nevoie în momentele alea. Da, am ales să fiu asistentă și am avut ocazia să fiu asistentă într-un loc unde am fost și pacientă din cauza accidentului și mă bucură foarte tare chestia asta, pentru că știu cât de mult contează aspectul fizic la o persoană și câtă încredere poate să-ți dea în tine schimbarea asta. Eu fac implanturi de păr. Și eu având patru intervenții de implant de păr, care mi s-au părut vitale după experiența mea, și femeie fiind, și la o vârstă atât de mică și văd cât de tare îți schimbă self-esteem-ul și chiar te ajută foarte mult. Poate poate să pară o chestie banală dar contează foarte mult și îmi place foarte tare atunci când avem în special pacienți din diferite accidente, incendii, diverse accidente. Pot să mă apropii mai ușor de ei și pot să le dau încredere. Am și primit feedback-ul ăsta de câteva ori, că le ofer mai multă încredere când vorbesc cu ei. Este vorba de empatie și acolo. Și pot să-i înțeleg altfel și de asta îmi place că pot să comunic cu ei la alt nivel și să îi fac să se simtă mai comod. Ai nevoie de chestia asta. Că vii poate stânjenit, poate… ai emoții, normal. Și eu având și foarte multe intervenții, știu ce înseamnă să te duci cu emoții la o intervenție chirurgicală sau ce bine e să auzi niște cuvinte să-ți dea puțină încredere, chiar ajută foarte mult. Eu știu cel mai bine asta.
Nu, că pot să înțeleg, că și eu cel mai bine îl țin minte, și o să îl țin minte toată viața, un doctor foarte pozitiv, de când am fost în spital, care mi-a dat și pierce-uri în urechi și era foarte… era cel mai empatic, cel mai prietenos și tot timpul îmi zicea că o să fie bine și avea grijă chiar să fie bine. Și te ajută mult, chiar te ajută.
A fost foarte greu să mă obișnuiesc eu, mi-a luat ani să accept că sunt așa.Nu pot să zic că am acceptat nici până la momentul ăsta 100%, dar știu că nu mai pot schimba asta, nu am ce să fac, de schimbat nu mai pot să schimb. Dar învăț să accept că asta e situația. Și nu neapărat… că poate m-am obișnuit cu… încep, odată cu vârsta, să nu mai ascult de toate părerile oamenilor, doar că pe lângă aspectul fizic știu că toată viața o să mă chinui cu răni, cu tratamente. Cer extra caring cicatricele mele și asta va fi forever. Sunt ok cu asta, am învățat să le iubesc ca pe copiii mei, că trebuie, n-am ce să fac.
Aproape 16… 16. Eu oricum eram într-o perioadă de adolescență, când erau multe schimbări, abia ajunsesem la liceu și a venit și asta și a fost…m-a schimbat definitiv, să știu o treabă. Dar nu pare rău, sincer, mi se pare că… am la concluzia că m-a ajutat să înțeleg altfel viața, poate că un pic cam devreme, m-am maturizat cam devreme. Dar chiar nu-mi pare rău. Am văzut cum pot fi oamenii, cât de buni în extremă și cât de răi, tot în extremă. Dar încerc să scot cât de mult se poate lucrurile bune din experiența asta, că altfel n-ai cum.

“Yes, to this day, I still haven’t been able to explain it to myself. No matter how much I talk about it, no matter how much I try to understand… I believe there’s someone up above, that there’s definitely something beyond us, because at that moment I couldn’t see a way out. There was a moment when I realized that it was all over, that there was no way out; I couldn’t see how… people were trampling over me, and there was a pile of people who had fallen at the entrance. There was no way out; you literally couldn’t get out. I didn’t even have the strength to do it anymore, I felt like I didn’t have the strength to make it. I had made peace with the idea that that was the end of my life.”

Yes, to this day, I still haven’t been able to explain it to myself. No matter how much I talk about it, no matter how much I try to understand… I believe there’s someone up above, that there’s definitely something beyond us, because at that moment I couldn’t see a way out. There was a moment when I realized that it was all over, that there was no way out; I couldn’t see how… people were trampling over me, and there was a pile of people who had fallen at the entrance. There was no way out; you literally couldn’t get out. I didn’t even have the strength to do it anymore, I felt like I didn’t have the strength to make it. I had made peace with the idea that that was the end of my life.
It was a Friday night, so I went out in a club. I’d been there before, and it was like a regular Friday night – after high school, I talked to my brother and some friends, and we decided to go to a concert. I had a feeling from home that I shouldn’t go, but my brother had already left, he’d met up with some friends, and I figured if he’d gone, I would go too; I didn’t want to stay behind. But I felt this sense of unease, I don’t know… I just felt like I shouldn’t go, though I didn’t know why.
When we got there, it felt strange, because they didn’t let us stay inside right away. Usually, when people arrived before the concert, they’d let us in during soundcheck. But that night, they didn’t let us in; they told us to grab something from the bar and go outside. And it felt, in my opinion, much warmer than usual in there, even though it was late October, and it was cold outside. I don’t know, it was very warm, and the whole evening, I kept saying, “It feels very warm in here tonight.” I think there were some strange things, depending on who you ask, but I believe something was going on there. The concert also started much later than it was supposed to, because we knew it was supposed to start around… I don’t remember exactly, but I remember we all called our parents to say we’d be late, asking their permission to stay longer because it was running later than expected. There were just some things…
Then the band started playing. They didn’t play very long. We were right in front, right by that post there, on the left. I saw those fireworks, but I thought, oh, it’s going to be fine. It all happened… it was a split second – you can see it on the recordings – when the guy, the singer, said to throw a beer, and after that, in a few seconds, I… I don’t remember anything. There wasn’t time to realize what was happening. The club was made up of two parts: the actual club and a container, and I remember running to the exit with everyone, and between the club and the container, something probably fell from the ceiling and hit me on the head, and I passed out.
I woke up at one point; I was in the container, and people were trampling over me. And there was a guy collapsed on top of me, unconscious or… I don’t know. And in my innocence, I asked him to move, but of course, he didn’t respond. I managed to push him off, but then I realized I didn’t have the strength to do anything else. I had no more strength. And that’s when I realized it was over. But a very short time after, I can’t estimate how many minutes or seconds it took… I remember that after that, when I realized that was it, I saw my brother. He was climbing over people, trying to get out too, and in all that chaos and noise, I called out to him, and he recognized me. He came back for me, pulled me out, lifted me over people. He got me out, and then they couldn’t get him out, though he’d been ahead of me.
There was a double-glazed door, and the second door opened when my brother and I were trying to get out, and as oxygen rushed in, it caused an explosion. That’s why my left hand and his right hand had to be reconstructed from the injuries we got, because of how he pulled me out.
We got out of the club, and I managed to help a friend out with me, who was okay, unharmed, because she’d fallen in a corner where the smoke and fire hadn’t reached her. And I had both phones – mine and my brother’s – intact in my pocket. From the adrenaline, I didn’t feel anything. I felt fine. I remember my fingers stinging a bit because I asked my friend to get my phone out of my pocket so I could call my mom. She’d always remind us to be careful whenever we left home, and I took out my phone, and I apologized to her for not being careful, and told her we were a little burned and probably going to the hospital.
We made it to Bucur Square, where there were about three ambulances; two were full, and the third said they could take me but not my brother, as they already had someone unconscious on a stretcher. I told them that if they didn’t take both of us, I wouldn’t get in, and because they understood my state – which I didn’t fully grasp – they agreed to take us all.
We arrived at Floreasca Hospital. At Floreasca, I don’t know how much longer I stayed conscious. I remember giving them my and my brother’s information very clearly. After that, they put an IV in, which is the last thing I remember before waking up a week later. They told me I’d been in a coma, that I’d undergone surgeries…
They induced the coma. My mom told me that when she arrived at Floreasca, she was told: “Come quickly; we’re moving her to Grigore.” My mom thought she’d see me bandaged up a bit and bring me home, but as she asked where I was, I passed by on a stretcher with doctors all around, who were shouting, “Hurry, we’re losing her!”
So, I went straight into surgery at Grigore Alexandrescu Hospital, and they said they did everything they could but that the chances were slim for me to survive. I had burns on 60% of my body, severe airway burns, deep surface burns, with many second-, third-, and most of them fourth-degree burns.
I woke up in intensive care, unaware of where I was. I thought I was home, asleep. When my mother uncovered my left leg, which was bandaged from top to bottom, I thought I’d lost it. And that’s where the fun began.
After that, I had daily trips to the operating room, surgeries, many surgeries, physical recovery, and physical therapy. For my left hand, they reattached veins to avoid amputation. They even put my nails back on because they’d slipped off with nothing to hold them; they repositioned them. Part of the muscle from my arm was removed because the necrosis was so deep. My left hand was almost entirely reconstructed.
There was so much pain, physical pain, media pressure… it was hard to deal with it all. TV crews came, people tried to get close for information, to use for publicity and sensationalism, making up stories without our consent. And on top of the physical struggle, there was that side of things, too.
To rediscover yourself physically after knowing yourself one way and suddenly being completely different is tough – very hard to accept. I remember the first time I saw myself in the mirror after a month. I’d had long hair before and woke up shaved with a burn in the middle of my scalp where no hair would ever grow. That’s why I got implants. It’s difficult, especially as a woman, to wake up like that. And then there’s society’s voice saying so many things.
After two months in the hospital, I started a new life. Anyway, a whole new life started that night because everything changed; I had to relearn how to hold a spoon, a cup, and to write. My life started from zero. It changed my perspective on people, making me lose trust in almost everyone because people, when they see you suffering, often try to take advantage. I also met some wonderful people because, thanks to certain people, I’m now able to do something with my life, to be a nurse. If I hadn’t had that recovery, I wouldn’t have made it here. I had excellent doctors; to go from having no chance to being what I am now, I needed that support.
People still avoid me on the street sometimes because of my scars, and that happened a lot in the first few years, and that’s not exactly comfortable. But it’s okay. I’ve learned to understand that not everyone thinks the same way. I’m overly empathetic now. But I don’t regret it; I prefer to be this way rather than have no empathy, like some people I’ve met. I try to understand everyone, and when someone wrongs me, I try to understand that they had some positive intention or didn’t mean it. I can take on another person’s feelings and put myself deeply in their position, though that’s not ideal for me.
And that’s how I came to be a nurse. I really wanted to help and to offer the empathy that, maybe, I didn’t have when I needed it most. Yes, I chose to be a nurse, and I had the opportunity to work in a place where I was also a patient because of the accident. That brings me great joy because I know how much someone’s appearance matters and how much confidence these changes can give a person. I specialize in hair transplants. And for me, after going through four hair implant procedures myself—which felt vital after my experience, especially as a young woman—I see how much it boosts self-esteem and genuinely helps a lot. It might seem trivial to some, but it truly matters, and I absolutely love it, especially when we have patients who’ve been through various accidents or fires. I can connect with them more easily and give them confidence. I’ve even received feedback a few times that I make people feel more assured when I talk to them. It’s about empathy in those situations too. And I can understand them differently; that’s why I like being able to communicate with them on another level and help them feel more comfortable. You need that. You might come in feeling self-conscious or nervous—it’s natural. And since I’ve gone through many procedures myself, I know what it’s like to approach a surgical intervention with nervousness, or how much it helps to hear a few words that give you confidence. It genuinely makes a big difference. I know that better than anyone.
I understand because I’ll always remember—and will remember for life—a very positive doctor from my time in the hospital, who even gave me ear piercings. He was so… empathetic, the friendliest, and always told me everything would be fine and made sure it truly was. That helps you a lot; it really does.
It was very hard for me to adjust; it took me years to accept myself as I am. I can’t say I’ve accepted it 100% even to this day, but I know I can’t change it, that there’s nothing I can do about it. But I am learning to accept that this is the situation. And maybe… with age, I’ve started not to listen to everyone’s opinions. But beyond the physical aspect of things, I know I’ll be dealing with wounds and treatments all my life. My scars require extra care, and that will be forever. I’m okay with that; I’ve learned to love them like they’re my children because I have to—I have no choice.
Almost 16… 16. I was in my teenage years anyway, a time of many changes, just starting high school, and then this happened. It changed me for good, that’s for sure. But I don’t regret it, honestly. I feel like… I’ve come to the conclusion that it helped me see life differently, maybe a bit too early, and I matured sooner than most. But I genuinely don’t regret it. I’ve seen how people can be, how extremely good they can be, and how extremely bad too. But I try to get as much good as I can out of this experience because otherwise, what else can you do?