Oana Gherghisan

“Trauma a fost mare, dar revenirea a fost spectaculoasă. Deci mie îmi place atat de mult viața mea de acum, de după, și mă bucur mult mai tare de ea. Și asta recomand, de fapt, oamenilor, să nu uite că viața e scurtă și foarte important să o privim pozitiv. Este scurtă, dar e al naibii de frumoasă.”

Povestea mea a început în 2022, în primăvară, în aprilie mai precis, când am început să mă simt rău, am început să am, în principiu, simptomele unei mici anemii, așa a debutat. Eu așa am dat vina, am slăbit foarte tare, 8 kg într-o lună. Mi s-a părut ușor alarmant pentru că nu țineam cure de slăbire, nu mâncam nimic diferit, era totul normal, să zic așa. Și știam așa, din ce citisem eu pe internet, că slăbitul ăsta nepregătit, deci dacă nu fac eu ceva să slăbesc, este un simptom al unei boli, nu neapărat grave, dar este simptom de boală.
A fost momentul în care m-am dus, inițial, la medicul meu de familie, m-a luat la puricat, mi-a zis, ok, vedem, s-ar putea să fie și vârsta, că te apropii de 40 și poate de-asta, aveam 38 atunci, poate e vreo dereglare de ceva, hai să începem să facem analize.
Mi-a dat un set de analize, alea au ieșit relativ bune.
Am prins eu așa oarecum curaj să plec într-un concediu atunci, chiar în aprilie. Tot concediul ăla, pot să spun că am sângerat îngrozitor, abia am putut merge, eram extrem de afectată de sângerarea asta, care pentru mine a fost semnalul cel mai puternic de alarmă.
Și atunci mi-a recomandat medicul colonoscopie.
Am făcut colonoscopie aici la Constanța, unde chiar doctorii de aici, de la spital privat, acolo am făcut, că era singurul loc unde puteam să fac repede, să nu stau să aștept, că dacă te programezi la spital, stai, aștepți săptămâni. Ei m-au primit a doua zi.
Pe de-o parte, când m-am dus, mă întrebam ce caut acolo, mă întrebau ei ce caut acolo, că până în 40 nu este musai nevoie, ci doar în scop de a verifica, dar după ce au făcut-o, mă întrebau de ce am stat atât.
Au trimis la biopsie ce-au găsit acolo și că o să vedem rezultatele, poate nu o fi chiar așa de rău, dar ce-au găsit acolo e înfiorător, n-au putut să-mi spună decât atât.
Am așteptat, au fost cele mai lungi trei săptămâni din viața mea, nu mai venea o dată rezultatul ăla, 20 de zile parcă a durat, 20 de zile lucrătoare, că am sunat după rezultat și mi-au spus că sunt lucrătoare și practic a fost aproape o lună.
A venit biopsia, adenocarcinom cu noduli implicați, ceea ce înseamnă un cancer de, ei au spus, colon în primă fază, după care au spus colon inferior, care post operator s-a dovedit a fi de rect, nu de colon.
Am urmat apoi direcția chirurgiei, ei așa m-au trimis, de aici, de la colonoscopie, mi-au spus să iau urgent legătura cu un chirurg.
Am ajuns la București, la Sanador, la domnul doctor Irinel Popescu, care m-a preluat din prima, n-a stat la discuții, m-a trimis să fac un set mai complex de analize, altele decât ce-mi dăduseră ăștia aici, care n-aveau legătură.
Și pentru că doar ce se schimbaseră protocoalele atunci în anul ăla, a trebuit să fac 6 luni de chimioterapie și radioterapie, înainte de operație, după care, în funcție de cum a răspuns, e adevărat, era riscul foarte mare să se extindă și trebuia întâi să oprim riscul de extindere, să plece înspre ficat, plămâni, era foarte avansat deja. Și abia apoi să-mi fac o restadializare și intervenție chirurgicală.
Ăștia au fost pașii, am avut parte de o echipă extraordinară, au fost îngerii mei pe tot parcursul ăsta. Am urmat întocmai pașii lor și nu-mi pare rău, chiar dacă a fost așa intruziv și nu mai țin minte, nu mai știu mult, multe din ce s-a întâmplat atunci, pentru că am fost foarte șocată și mi-a trebuit puțin să diger ce mi se întâmpla.
Am fost așa, luată de val și dusă către tot ce a urmat. Dar înspre bine, totul a fost înspre bine și am simțit, într-adevăr, când am intrat acolo, am simțit că sunt într-un mediu normal și bun. Oamenii îmi vorbeau bine și îmi spuneau de bine.
Primul lucru, m-a luat o domnișoară și mi-a spus că este foarte important psihicul meu, este foarte important să fiu pozitivă și optimistă. Asta mi-a aduc aminte că mi-a zis că eu nu o să mor. „Cancerul nu înseamnă că mori. Nu mereu. Poate înseamnă că mori, dar nu mereu. E un diagnostic, nu e o condamnare.”
Am urmat șase săptămâni de radioterapie. Au fost foarte frumoase șase săptămânile alea. În primul rând mi-au luat durerile cu mâna. M-am simțit atât de bine, s-a oprit sângerarea. Mie mi-a fost mană cerească. Deci n-am avut efecte adverse. Am avut doar arsură la nivelul pielii, înspre sfârșit. Dar oricum mi-au dat tratamente, inclusiv pentru asta. Mi-au dat niște creme, niște geluri de duș. Au trecut într-un final. Am stat cu emoții să vedem ce s-a întâmplat. N-au putut să-mi spună pentru că radioterapia inflamează.
Și atunci a trebuit să aștept o lună, timp în care am luat chimioterapie, pastile. Alea au fost un pic mai așa și așa. Au urmat apoi, începând din septembrie, de pe 5 septembrie, au urmat până pe 24 noiembrie, de ziua mea, au urmat ședințele de chimioterapie infuzabilă, care au fost foarte dure. Abia acolo… am făcut cunoștință cu tratamentul adevărat al cancerului. Mergeam în fiecare… o săptămână, o zi, o săptămână la trei săptămâni. Deci făceam prima rundă cum ar veni vinerea asta și mă întorceam peste trei săptămâni într-o altă vineri. Asta era procesul.
Timp în care, în astea trei săptămâni, îmi reveneam. Mi-era rău și așa cam o zi, două, după infuzie. Mi-a căzut păr, dar nu tot, parțial, chiar eu mă pregăteam sufletește pentru căderea părului, mă interesasem deja de peruci.
N-am reușit să fac toate ședințele de chimioterapie, pentru că am făcut reacție adversă și medicul oncolog mi-a recomandat să le opresc.
Și atunci am oprit, și am lăsat organismul să-și revină. Pe 28 decembrie am avut prima intervenție mare, cum ii spun eu, operația cea mare, de extirpare de rect și sigmoid. Atunci mi s-a montat colostoma. Cred că mai tare m-a durut faptul că mi s-a montat colostoma și că urma ulterior toată viața de după să depind de niște dispozitive medicale. Asta a fost greu. Mi-a fost greu când am plecat din cabinetul chirurgului și mi-a spus că voi avea colostomă permanentă și că va fi definitivă și că nu va mai fi niciodată vreo posibilitate de a fi înapoi cum am fost.
Speranța de fapt asta era. Să revin la cum am fost. Deși după aia am aflat că nu aveam cum să mă mai întorc vreodată la cum am fost.
Cred că nimeni care trece prin așa ceva nu se mai întoarce la cum a fost. Da… mi-a fost foarte benefic faptul că oncoloaga mi-a zis, m-a luat așa un pic mai tare după ce am plâns, după ce m-am descarcat, după ce am trecut prin toate emoțiile, mi-a zis: „Nu mai vedeți pădurea de copaci?” Și adevărul ăsta e. Că dincolo de impactul modificării vieții mele, eu eram în viață. Și de fapt, doar asta conta.
Și după operație m-am trezit, 8 ore a durat operația mea, a fost parțial clasică, parțial cu roboți, robotică. Am ajuns acasă, și de acolo viață s-a schimbat complet, mi-a luat puțin până m-am obișnuit cu colostoma. În primă fază, în primele trei săptămâni mi-a schimbat soțul pungile astea. Și pur și simplu, într-o zi m-am trezit de dimineață și am zis „eu trebuie sa îmi iau viața în mâini, că e a mea.” Nu este așa de greu, nu este viața chiar așa. La un moment, prietenii mei au și uitat de mine, nu se vede, în afară de micile zgomote pe care le mai produc fără să-mi dau seama și eu deja obișnuită cu ele nu mai reacționez, reacționează cei din jurul meu așa, probabil.
Dar astăzi la 2 ani după sunt înapoi pe șine, să zic așa. Și sfatul meu și strig în gura mare și o voi spune cred că cât voi trăi eu de acum încolo, te doare ceva, du-te la medic, nu căuta soluții pe net, du-te la medic. O chestie banală, simplă, mie îmi spuneau că am hemoroizi după a doua naștere. Cred că toate mămicile au auzit asta, că apar hemoroizi după a doua naștere. Și eu am stat așa de liniștită că am hemoroizi, și când colo ăia nu erau hemoroizi, erau niște frumoși polipi de cancer. De aceea spun, e important.
Trauma a fost mare, dar revenirea a fost spectaculoasă. Deci mie îmi place atat de mult viața mea de acum, de după, și mă bucur mult mai tare de ea. Și asta recomand, de fapt, oamenilor, să nu uite că viața e scurtă și foarte important să o privim pozitiv. Este scurtă, dar e al naibii de frumoasă.

“The trauma was immense, but the recovery has been spectacular. I love my post-cancer life so much more now. I cherish it deeply, and that’s what I recommend to others: Never forget that life is short and it’s very important to look at it in a positive way. It is short, but it’s incredibly beautiful.”

My story began in 2022, in the spring, in April to be precise, when I started feeling unwell. Initially, I began experiencing symptoms resembling mild anemia—this is how it all started. I assumed that was the cause. I lost a lot of weight, 8 kilograms in a single month. It seemed a bit alarming because I wasn’t on a diet, I wasn’t eating anything different—it was all normal, so to speak. I knew, from what I’d read online, that unexplained weight loss—when you’re not doing anything to lose weight—can be a symptom of an illness. Not necessarily a severe one, but still a sign of something wrong.
That was when I first went to my family doctor. She examined me thoroughly and said, “Okay, let’s see, it might just be your age, as you’re approaching 40. Maybe it’s some sort of imbalance.” I was 38 at the time. She suggested we start with some tests.
She gave me a set of tests, and the results came back relatively good.
Feeling somewhat reassured, I decided to go on vacation in April. During that entire vacation, I experienced terrible bleeding—it was so bad I could barely move. This bleeding deeply affected me and became the strongest alarm signal for me.
At that point, my doctor recommended a colonoscopy.
I had the colonoscopy done in Constanța, at a private hospital. It was the only place where I could get it done quickly without having to wait. If you book at a public hospital, you end up waiting weeks. They saw me the next day.
When I arrived, I was asking myself why I was even there. The staff also asked me why I was there, explaining that colonoscopies aren’t typically necessary before 40 unless there’s a specific reason. But after the procedure, they were asking why I had waited so long.
They sent samples for a biopsy and told me we’d see the results. They tried to reassure me, saying, “Maybe it’s not as bad as it seems,” but also mentioned that what they found there was extremely alarming. That’s all they could tell me.
Waiting for the biopsy results were the longest three weeks of my life. It seemed like they would never come. It took 20 days—20 working days, so almost an entire month.
When the biopsy results arrived, they showed adenocarcinoma with nodules, which meant cancer. Initially, they thought it was colon cancer, but later clarified it was lower colon cancer. Post-surgery, it turned out to be rectal cancer, not colon cancer.
Next, I was directed towards surgery. After the colonoscopy, they told me to urgently get in touch with a surgeon.
I went to Bucharest, to Sanador, where I met Dr. Irinel Popescu. He took charge immediately, without any delay, and referred me for a more complex set of tests, different from the ones I had already done, which were less relevant.
Because the treatment protocols had just changed that year, I had to undergo six months of chemotherapy and radiotherapy before the surgery. This was to assess how well my body responded and, more importantly, to prevent the cancer from spreading to the liver or lungs. The cancer was already very advanced. Only after addressing that risk of spreading could they perform a restaging and the surgery.
These were the steps. I was fortunate to have an extraordinary team—they were my angels throughout this journey. I followed their instructions exactly, and I have no regrets, even though it was invasive and overwhelming. I don’t remember much of that period because I was in shock and needed time to process everything happening to me.
I was carried along by the flow of events, but it was all for the better. When I entered that environment, I felt I was in a safe and good place. People spoke to me kindly and encouraged me.
One of the first things a nurse told me was how important my mental state was. She said it was crucial for me to stay positive and optimistic. I remember her saying, “You are not going to die. Cancer doesn’t always mean death. Sometimes it does, but not always. It’s a diagnosis, not a death sentence.”
I underwent six weeks of radiotherapy, and those six weeks were remarkable. Firstly, it relieved my pain almost immediately. I felt so much better—the bleeding stopped. It was a godsend. I didn’t experience significant side effects, just some skin burns towards the end. But they provided treatments for that as well, including creams and shower gels. Eventually, those burns healed. However, I had to wait a month before they could assess the treatment's impact because radiotherapy causes inflammation.
During that month, I took oral chemotherapy pills. Those were a bit tougher to tolerate. Then, starting from September 5th until November 24th—my birthday—I underwent intravenous chemotherapy sessions. Those were extremely challenging. That’s when I truly encountered the reality of cancer treatment. I went once a week, every three weeks. For example, I’d have a session on a Friday, then return three weeks later for another session.
During those three weeks, I would recover. I’d feel unwell for a day or two after each infusion. My hair started falling out, though not completely. I even prepared myself emotionally for complete hair loss and started searching for wigs.
I couldn’t complete all the chemotherapy sessions because I developed an adverse reaction. My oncologist recommended stopping the treatment.
So, we paused, and I let my body recover. On December 28th, I had my first major surgery, which I call “the big surgery.” It involved removing my rectum and sigmoid colon. During this procedure, they also placed a colostomy. I think the hardest part for me was accepting the colostomy and realizing that my life would depend on medical devices from then on. That was tough. I struggled when I left the surgeon’s office and he told me the colostomy would be permanent. There would never be a chance to return to how I was before.
My hope had been to return to how I was. But later, I learned that wasn’t possible.
I think anyone who goes through something like this can never return to how they were before. However, it was incredibly helpful that my oncologist confronted me after I broke down crying and told me, “What’s the matter, can’t you see the forest for the trees anymore?” And that was true. Beyond the impact of my changed life, I was alive—and that was all that mattered.
After the surgery, which lasted eight hours (partly traditional, partly robotic), I came home. My life changed completely. It took me some time to adapt to the colostomy. Initially, for the first three weeks, my husband changed the bags for me. Then one morning, I woke up and told myself, “I have to take charge of my life because it’s mine.” It wasn’t as hard as I’d imagined. At one point, my friends even forgot about my condition. Outwardly, you can’t tell, except for the occasional noises it makes without me noticing. I’ve gotten used to them, though others might react.
Today, two years later, I’m back on track, so to speak. And my advice, which I will shout from the rooftops for the rest of my life, is this: If something hurts, go to the doctor. Don’t look for solutions online—go to the doctor. A seemingly simple, trivial issue... People told me after my second childbirth that I had hemorrhoids. I think all mothers hear that—hemorrhoids after childbirth. I felt reassured, thinking they were just hemorrhoids. But they weren’t—they were cancerous polyps. That’s why I say it’s important.
The trauma was immense, but the recovery has been spectacular. I love my post-cancer life so much more now. I cherish it deeply, and that’s what I recommend to others: Never forget that life is short, but it’s incredibly beautiful.