Paloma Ramos

“Simt că efectiv, câteodată facem niște lucruri cu corpul nostru, doar să arătăm bine, și cât de rău, tot ce se întâmplă înăuntru cu un proces de genul, să ai de exemplu un silicon înăuntru, știi. Și după ce am scos, a fost o transformare completă, adică și vizual, fizic dar și mental, și emoțional. Era ca și cum eram împăcată cu mine și cu corpul meu și a fost… nu a fost un proces de acceptare, pentru că era pur și simplu o stare de acceptare, era: OK, acum sunt eu, acum mă simt binevenită în corpul meu. E interesant, așa, e câteodată greu de explicat, dar era ca era ca și cum chiar a fost prima oară când am intrat în corpul meu. Și am acceptat că, uite, asta sunt, ăsta este trupul meu.”

Eu sunt artist și pentru că am trăit foarte mult în lumea asta artistică, de când eram foarte, foarte mică, am început să lucrez foarte devreme și în industria asta unde tu lucrezi cu corpul tău, tu intri în foarte multe întrebări despre cum ești, dacă ești frumoasă, dacă nu, corpul perfect și așa mai departe. Și de când eram foarte, foarte mică aveam trauma asta că poate că oamenii cred că eu sunt un băiat. Și aveam o traumă atât de mare, că efectiv așa credeam, că dacă pun un tricou mai larg, ceva mai mare, poate că… și nu știu, am nu știu am părul așa, mai prins, poate că oamenii mă văd pe stradă și cred că sunt băiat. Pentru că nu aveam țâțe, eram foarte slabă și nu aveam. Pare ceva super silly, hai să zicem așa, dar sincer am trăit de la 14-15 ani până am făcut operație, până la 18 ani cu chestia asta în cap, cu trauma asta în cap că sunt urâtă, că corpul meu nu e frumos, nu e cum trebuie, nu arăt ca o femeie, nu arăt ca, în fine…Și foloseam trei sutiene, două sutiene, tot timpul a fost așa, foloseam tot felul de lucruri să pară că sunt femeie.
Și la 17 ani am început să deja să strâng bani și am fost la doctor deja, am vorbit am făcut tot ce a trebuit dar nu puteam să fac operație că încă eram minoră. Și când am făcut 18 ani, am intrat în sală de operație și am pus silicoane, proteze mamare cred că se zice în română. Eram, îți dai seama, foarte tânără, cred că corpul nici nu era 100% dezvoltat. Dar am făcut procesul ăsta și am pus silicoane.
Am fost fericită opt ani, hai să zicem așa, chiar a făcut treaba, hai să zicem așa, dar după opt ani am început să intru și eu într-un proces de self-knowledge, să mă descopăr mai mult pe mine, în fine… Și cu tot procesul ăsta am început să mă întreb cine sunt, cum arăt natural pentru că aveam părul vopsit de la 13 ani, aveam aici sprâncene făcute de la, cred că, 16 ani și am realizat că - Doamne, noi ca și femei, trebuie să facem atâtea lucruri să ne simțim frumoase, sau că sunt de ajuns sau… și eram: „Cine sunt?” Și efectiv, de exemplu, eu nu mai știam care era culoarea mea de păr natural, nu știam, pentru că am început atât de devreme și nuanța mea e așa un blond că nu se știe. Când mă uitam în poze, o poză era mai blond, o poză era mai maro și am început să am curiozitatea asta: cum arăt natural? Cum e părul meu, cum e fața mea fără sprâncenele astea? Cum e corpul meu, fără asta, știi? Fără silicoane.
Și am început un proces, am schimbat părul în primul rând, am revenit cu părul natural, am scos ăla de sprâncene, dar tot aveam gândul ăsta că și silicoanele ar trebui scoase. Am început să simt că erau un corp ciudat, era ceva ciudat înăuntru. Nu era natural și era deranjant. Era deranjant. Simțeam că nu era al meu și efectiv simțeam și disconfort, adică dacă venea cineva și mă îmbrățișa mai tare, tot simțeam ah, pare că… nu că doare, dar tot timpul a fost așa ceva ciudat.
Și de când am început să simt că chiar era deranjant și chiar nu mai vreau… mă uităm în oglindă și eram: dar asta nu sunt eu. Și după un an jumate, nu, aproape doi ani, am reușit să fac operație, fix când am împlinit 10 ani cu silicoane. Am pus la 18 ani și am scos la 28.
Și vreau să zic că când am scos silicoanele, în primul rând că a fost o frică pentru că tu nu știi cum o să arăți, cum o să fii, dacă corpul tău o să își revină, dacă nu, dacă o să fie semnul ăla și mai mare, că înainte tot aveam un semn, dar aveam silicoane, atunci nu se vedea, că era jos. Dar după ce îi scot, cum o să fie? Și pielea mea, cum o să fie? Și tot frica aia de rezultat, de cum o să arăt? Și normal că, cu toată lumea când vorbeam, cu oameni despre dorința mea sau despre alegerea mea, părea că eram nebună. Adică ești nebună, toată lumea vrea să pună, de ce tu vrei să-i scoți? Și cine era mai apropiat și simțea că avea deschiderea asta: o să fie oribil, o să fie urât…
Și doamna doctor tot timpul zicea: eu nu pot să cred că tu să faci asta. Dar o să arate oribil după. Hai hai măcar să facem, OK, scot, dar măcar să ajustăm ceva, să facem ceva. Și eram: nu, nu vreau, nu vreau să fac nimic. Punem ceva mai mic. Și eram: Nu vreau! Eu vreau să îmi revin, corpul meu natural, să văd cum sunt și asta e, adică…
Și a fost foarte greu așa, să înțeleagă ea ce vreau și să facă efectiv ce vreau, știi. Când eram pe masă de operație, era și doamna doctor pe care deja am văzut-o de dinainte, am vorbit cu ea, dar a venit și un alt doctor băiat, că ea nu făcea singură operația aia. Și când a intrat omul ăla, eu eram dezbrăcată pe masă, deja pregătită de operație și omul ăla a început: Doamne ferește, dar tu arăți atât de sexy, atât de frumoasă. Eu nu vreau să scot asta! Nu vreau să fac. De ce vrei să faci asta? Ce prostie!
Am auzit de toate într un proces în care a trebuit să am foarte multă încredere, în corpul meu că o să-și revină după, și că o să fiu frumoasă oricum pentru că o să fiu eu, o să… În fine.
După ce am făcut operație, tot s-a schimbat. Tot s-a schimbat. Am văzut ce relație toxică aveam cu mine și cu corpul meu și cu dorință de a fi ceva pe care nu eram. S-a schimbat nu doar partea unde era operația dar, efectiv, tot corpul: forma corpului s-a schimbat și am început clar să nu mai am tot felul de alergii pe care le aveam, tot felul de… mai mult alergii, am avut alte lucruri, dar mai mult alergii. Și făceam tratamentul de foarte mult timp și se oprea un fel de alergie, începea un altfel de alergie. Și după ce am scos silicoanele, nu am mai avut nimic.
Și simt că efectiv, câteodată facem niște lucruri cu corpul nostru, doar să arătăm bine, și cât de rău, tot ce se întâmplă înăuntru cu un proces de genul, să ai de exemplu un silicon înăuntru, știi. Și după ce am scos, a fost o transformare completă, adică și vizual, fizic dar și mental, și emoțional. Era ca și cum eram împăcată cu mine și cu corpul meu și a fost… nu a fost un proces de acceptare, pentru că era pur și simplu o stare de acceptare, era: OK, acum sunt eu, acum mă simt binevenită în corpul meu. E interesant, așa, e câteodată greu de explicat, dar era ca era ca și cum chiar a fost prima oară când am intrat în corpul meu. Și am acceptat că, uite, asta sunt, ăsta este trupul meu.
Și a fost un proces așa atât de frumos, de respect, de onorare, de a trăi cine sunt în corpul ăsta. Și prin tot parcursul ăsta, am încercat să folosesc pagina mea, să vorbesc despre asta, pagina mea de pe internet, să vorbesc despre asta. Pentru că treceam prin tot procesul și deja am început să simt libertatea asta. Mă simțeam atât de light, și mai light, și mai light. Și putem să respir foarte adânc și să mă simt eu și cât de… Pentru mine a fost ceva foarte nou. Și ce plăcere, ce frumos, ce magic, ce autentic. Și eram: Doamne, alte femei trebuie să să simtă asta. Să-mi dau voie, to give me permission to be myself, știi, să fiu cine sunt.

“I feel that sometimes we do things to our bodies just to look good, and how harmful everything that happens inside can be in a process like that—for example, having implants inside you, you know. And after I removed them, it was a complete transformation, both visually, physically, but also mentally and emotionally. It was like I was at peace with myself and my body, and it wasn’t… it wasn’t a process of acceptance, because it was simply a state of acceptance. It was: OK, now I’m me, now I feel welcome in my body. It’s interesting, sometimes it’s hard to explain, but it was like it was truly the first time I entered my body. And I accepted that, look, this is me, this is my body.”

I am an artist, and because I have lived so much in this artistic world, since I was very, very little, I started working very early, and in this industry where you work with your body, you begin to have so many questions about who you are, whether you are beautiful or not, about the perfect body, and so on. And since I was very, very young, I had this trauma that maybe people thought I was a boy. And I had such a big trauma that I genuinely believed it: if I wore a looser T-shirt, something larger, maybe… and I don’t know, if my hair was tied up, maybe people would see me on the street and think I was a boy. Because I didn’t have boobs, I was very skinny, and I didn’t have them. It seems super silly, let’s say, but honestly, I lived with this in my head, with this trauma, from 14-15 years old until I had surgery at 18, thinking I was ugly, that my body wasn’t beautiful, that it wasn’t how it should be, that I didn’t look like a woman, I didn’t look like, well… And I used to wear three bras, two bras, it was always like that, I used all kinds of things to appear as though I was a woman.
And at 17 years old, I had already started saving money and I went to the doctor, I had discussions, I did everything I needed to, but I couldn’t have the surgery yet because I was still a minor. And when I turned 18, I went into the operating room and got implants, breast implants, I think that’s what they’re called in Romanian. I was, you can imagine, very young; I think my body wasn’t even 100% developed. But I went through that process and got the implants.
I was happy for eight years, let’s say, it really did the job, let’s put it that way, but after eight years, I started going through a process of self-knowledge, of discovering more about myself, and everything… And through this whole process, I started asking myself who I am, how I look naturally, because I had dyed my hair since I was 13, I had tattooed eyebrows since I was, I think, 16 years old, and I realized—Oh my God, we, as women, have to do so many things to feel beautiful or to feel enough or… And I was like: “Who am I?” And honestly, for example, I no longer knew what my natural hair color was, I didn’t know, because I had started so early, and my shade is such a blonde that you can’t tell. When I looked at photos, in one picture I was blonder, in another picture I was more brunette, and I started to get curious: how do I look naturally? How is my hair? How does my face look without these eyebrows? How is my body without this, you know? Without implants.
And I started a process. First, I changed my hair back to its natural color, I got rid of the tattooed eyebrows, but I still had this thought that the implants also had to be removed. I started to feel like they were a weird body, there was something strange inside me. It wasn’t natural, and it was disturbing. It was disturbing. I felt that it wasn’t mine, and I genuinely felt discomfort; for example, if someone hugged me tightly, I always felt like… not that it hurt, but there was always something strange.
And since I started to feel that it was really disturbing and I really didn’t want it anymore… I would look in the mirror and be like: but this isn’t me. And after a year and a half—no, almost two years—I managed to have the surgery, exactly when I turned 10 years with implants. I got them at 18 and took them out at 28.
And I want to say that when I removed the implants, first of all, there was a lot of fear because you don’t know how you’ll look, how you’ll be, if your body will recover, if it won’t, if the scar will be even bigger—because before I had a scar, but with implants, it wasn’t visible because it was low. But after removing them, how would it be? And my skin, how would it be? And all that fear of the result, of how I would look. And naturally, when I spoke to everyone about my desire or my decision, it seemed like I was crazy. I mean, you’re crazy, everyone wants to get implants, why would you want to take them out? And those who were closer to me and felt comfortable saying it were like: it’s going to look horrible, it’s going to be ugly…
And the doctor always said: I can’t believe you’re doing this. But it’s going to look horrible after. Let’s at least do something, OK, I’ll remove them, but let’s adjust something, do something. And I was like: No, I don’t want that, I don’t want to do anything. Let’s put in something smaller, she said. And I was like: No, I don’t want to! I want to recover my natural body, to see who I am, and that’s it, I mean…
And it was very difficult for her to understand what I wanted and to actually do what I wanted, you know. When I was on the operating table, there was her, the doctor whom I had seen before, whom I had spoken with, but there was also another male doctor, because she didn’t do that surgery alone. And when that man entered, I was already undressed on the table, ready for surgery, and that man started saying: “Good Lord, but you look so sexy, so beautiful. I don’t want to remove this! I don’t want to do it. Why do you want to do this? What nonsense!”
I heard it all, in a process where I had to have so much trust in my body that it would recover afterward and that I would be beautiful anyway, because I would be me.
After I had the surgery, everything changed. Everything changed. I saw what a toxic relationship I had with myself, with my body, and with the desire to be something that I wasn’t. What changed was not just the part where the surgery was, but my entire body: the shape of my body changed, and I started to clearly no longer have all kinds of allergies that I used to have. I had other things too, but mostly allergies. And I had been on treatments for a long time, and one allergy would stop, and another would start. And after I removed the implants, I had nothing anymore.
And I feel that sometimes we do things to our bodies just to look good, and how harmful everything that happens inside can be in a process like that—for example, having implants inside you, you know. And after I removed them, it was a complete transformation, both visually, physically, but also mentally and emotionally. It was like I was at peace with myself and my body, and it wasn’t… it wasn’t a process of acceptance, because it was simply a state of acceptance. It was: OK, now I’m me, now I feel welcome in my body. It’s interesting, sometimes it’s hard to explain, but it was like it was truly the first time I entered my body. And I accepted that, look, this is me, this is my body.
And it was such a beautiful process of respect, of honoring, of living who I am in this body. And through this whole journey, I tried to use my page, to talk about this, my online page, to talk about it. Because I was going through the process, and I had already started to feel this freedom. I felt so light, then even lighter, and lighter. And I could breathe so deeply and feel like myself. For me, this was something very new. And what a pleasure, how beautiful, how magical, how authentic. And I was like: My God, other women need to feel this. To give myself permission, to give me permission to be myself, you know, to be who I am.