Teo

“Pe parcursul vieții mele, toată lumea mi-a spus că nu pot, și atunci pentru mine este un deja-vu de câte ori aud că nu pot, pentru că ca persoană cu dizabilități, își cunoști foarte bine limitele și nu ai face ceva de care nu te-ai considera capabil. Adică nu o să alerg acum la maraton știind că eu abia stau în picioare. Fiecare persoană cu dizabilitate își știe limitele, adică nu suntem absurzi doar că atunci când știm că putem face un lucru, cine ești tu să îmi spui mie că nu pot?”

Majoritatea oamenilor privesc dizabilitatea ca pe ceva negativ. Mie îmi place să spun că e doar un stil de viață diferit.
Numele meu este Teodora, am 24 de ani și am paralizie cerebrală de când m-am născut. M-am născut la termen, la 9 luni și o zi, din câte îmi aduc aminte și din păcate sau din fericire, depinde cum privim, am avut cordonul ombilical în jurul gâtului care mi-a produs o hipoxie care mi-a afectat creierul și de aici a rezultat paralizia cerebrală. Din fericire, a fost afectat doar pe partea motoră; psihic, cognitiv, totul este cum trebuie să fie, n-am probleme de genul ăsta.
Și pot spune că trăind o viață cu dizabilitate mi-a modelat cumva perspectiva, o perspectivă diferită asupra lumii, nu neaparat mai negativă, ci pur și simplu, văd lumea altfel. Poate mai frumoasă, poate m-a făcut un pic naivă în sensul că pentru mine dizabilitatea nu este un obstacol, cum poate fi văzută de restul lumii în anumite contexte atât sociale, profesionale, cât și personale până la urmă. Însă, încerc să arăt lumii că se poate. Se poate trăi o viață frumoasă și cu dizabilitate, poți avea prieteni, poți merge la concerte, că tot vorbeam de concerte, poți avea o carieră frumoasă, poți avea absolut tot ce îți propui, atâta timp cât știi că nu trebuie să renunți la primul obstacol și la prima prejudecată a societății. Pentru că încă avem prejudecăți și încă nu vedem persoanele cu dizabilități ca perfect capabile să facă orice pe parcursul vieții lor și nu luăm în calcul că o persoană cu dizabilități poate juca un rol extrem de important în societate și își poate găsi locul în acea societate exact ca orice altă persoană tipică.
Prima oară am aplicat în București la Medicină, apoi m-am hotărât să aplic afară la facultate pentru că am considerat că sunt condiții mai bune pentru studenții cu dizabilități, au mai multe facilități, au rampe, lifturi, tot.
Am reușit să intru la Facultatea de Medicină din Madrid, însă, de curând, în anul 3, au decis să mă exmatriculeze pentru că au realizat după trei ani de studii că nu-mi pot adapta cursurile…
mama) ...de practică.
De practică. Și în momentul acesta există și un proces pentru că nu am putut să îi las așa.
(mama) I-a dat în judecată adică.
Da. Și pentru că consider că trebuie să lupți pentru drepturile tale și să nu renunți la primul obstacol și dacă chiar îți dorești ceva cu adevărat, să ai puterea să nu renunți la prima piedică pe care cineva ți-o pune, voit sau nu. Sunt soluții pentru fiecare problema.
Pentru că încă avem preconcepții, încă avem o mentalitate învechită însă, până la urmă, am ajuns la concluzia că în primul rând dacă nu încerc, o să am un regret foarte mare undeva pe la 50 de ani și o să zic de ce nu am încercat, poate reușea, plus că eu nu sunt o fire care renunță ușor adică nu știu dacă e defect sau calitate însă sunt foarte încăpățânată. Și când mi se pune, cum s-ar spune, pata pe ceva, trebuie să fac acel ceva ca să mi-l scot din sistem și să spun: am reușit și asta. Și atunci, am considerat că viața mea este viața mea, trebuie să-mi fac alegerile așa cum vreau eu, pentru că societatea se modelează și se modelează după persoanele care încearcă să schimbe ceva și care, până una alta, au o durere în cot, ca să spun așa, de părerea celorlalți. Pentru că cred că niciun om care s-a ghidat după societate nu a reușit să schimbe într-adevăr ceva pentru viitor. Consider că fiecare pas pe care îl facem e o schimbare care vine mâine, pentru viitoarele generații.
Pe parcursul vieții mele, toată lumea mi-a spus că nu pot, și atunci pentru mine este un deja-vu de câte ori aud că nu pot, pentru că ca persoană cu dizabilități, își cunoști foarte bine limitele și nu ai face ceva de care nu te-ai considera capabil. Adică nu o să alerg acum la maraton știind că eu abia stau în picioare. Fiecare persoană cu dizabilitate își știe limitele, adică nu suntem absurzi doar că atunci când știm că putem face un lucru, cine ești tu să îmi spui mie că nu pot, știi.
În primul rând, cred că încăpățânarea sau forța de care vorbești tu vine din educație și din cum am fost crescuți și din ce ai văzut în casă pentru că pentru un copil cu dizabilități sau nu este foarte important ceea ce i se spune în casă și ce îi spun părinții. Ce i se pune, ce i se inoculează în minte de când e mic. Dacă tot timpul a fost: a, că nu poți, stai în banca ta și taci, nu-ți spune părerile, nu te băga, nu ieși în evidență, atunci copilul asta va înțelege că trebuie să facă și așa își va trăi viața. Pentru că percepția lui asupra vieții va fi asta.
Eu am crescut cu niște părinți care s-au luptat efectiv cu oricine, cu orice, pentru drepturile mele și văzând asta cumva te modelează și te face să vrei să devii adultul care nu se lasă și nu vede obstacolele ca pe sfârșitul lumii. Și atunci cred că ar trebui să ieșim și să spunem că suntem, că există, și că suntem la fel de frumoși ca orice altă persoană, suntem la fel de inteligenți, în ciuda a ceea ce s-ar putea crede, suntem la fel de vesli, ne putem distra, putem socializa, putem face multe lucruri.
O femeie frumoasă și puternică este în primul rând ea și nu cred că ascultă foarte mult de aceste stereotipuri ale societății. Cred că este independentă, este deșteaptă, știe când să spună da, când să spună nu, pentru că în general la noi femeile cred că nu prea știu să folosească NU în situații în care ar fi neapărată nevoie să îl folosești pe nu. O femeie frumoasă cred că este veselă, știe foarte bine ce are, știe că e frumoasă, știe ce poate și nu pleacă capul la stereotipurile societății. Pentru că dacă o femeie vrea, poate să facă orice, pentru că, nu știu, consider că femeia este una dintre cele mai frumoase ființe: este complexă, este delicată, însă în același timp puternică. Femeia este un paradox atât de frumos, pentru că poate părea delicată, dar, în același timp, poate muta munții din loc, și atunci… Cred că femeia este elementul frumos al societății.

“Throughout my life, people have always told me I couldn’t do things. So, whenever I hear it now, it’s a déjà vu because, as someone with a disability, you know your limits well. You wouldn’t attempt something you’re not capable of—for instance, I wouldn’t attempt a marathon when I can barely stand on my feet. People with disabilities are aware of their limits; we’re not unrealistic. But when we know we can do something, who are you to tell me I can’t?”

Most people see disability as something negative. I like to say it’s just a different lifestyle.
My name is Teodora, I’m 24 years old, and I have had cerebral palsy since birth. I was born full-term, at nine months and one day, as far as I remember, and unfortunately—or fortunately, depending on how you look at it—I had the umbilical cord around my neck, which caused hypoxia and affected my brain, resulting in cerebral palsy. Luckily, it only affected my motor skills; mentally and cognitively, everything is as it should be. I have no issues in that regard.
Living a life with a disability has shaped my perspective, giving me a different view of the world—not necessarily more negative, but simply seeing things differently. Maybe a little more beautiful. Perhaps it's made me a bit naive, in the sense that, for me, disability is not the obstacle that others might see it as, in various social, professional, or even personal contexts. I try to show people that it’s possible. You can live a beautiful life with a disability; you can have friends, go to concerts, have a fulfilling career, and achieve everything you aim for, as long as you don’t give up at the first hurdle or at society’s first prejudice. Because we still have prejudices, and we still don’t see people with disabilities as fully capable of doing anything throughout their lives, we overlook the idea that someone with a disability can play an important role in society and find their place just like anyone else.
At first, I applied to medical school in Bucharest, but then I decided to apply abroad because I thought there would be better conditions for students with disabilities—more facilities, ramps, elevators, everything.
I managed to get accepted into medical school in Madrid, but recently, in my third year, they decided to expel me because, after three years, they realized they couldn’t adapt the coursework for me...
(mother) ... the practical courses.
Yes, the practical courses. And currently, there’s a lawsuit because I couldn’t just let it go.
(mother) Meaning, she sued them.
Yes. Because I believe you have to fight for your rights and not give up at the first obstacle. If you truly want something, you need to have the strength to persevere despite anyone trying to put a barrier in your way, intentionally or not. There’s always a solution to every problem.
We still have outdated views, but in the end, I realized that if I don’t try, I’ll regret it deeply someday, maybe around age 50. I’ll ask myself why I didn’t try, maybe it would have worked. Plus, I’m not someone who gives up easily—whether it’s a flaw or a strength, I don’t know, but I’m very stubborn. When I set my mind on something, I need to see it through, to get it out of my system, and say, “I did that too.” I’ve come to understand that my life is my own, and I need to make choices the way I want because society evolves based on people who try to make a difference and, for lack of a better phrase, couldn’t care less about others’ opinions. After all, no one who has followed societal expectations to the letter has managed to create meaningful change for the future. Each step we take is a step toward change for tomorrow, for future generations.
Throughout my life, people have always told me I couldn’t do things. So, whenever I hear it now, it’s a déjà vu because, as someone with a disability, you know your limits well. You wouldn’t attempt something you’re not capable of—for instance, I wouldn’t attempt a marathon when I can barely stand on my feet. People with disabilities are aware of their limits; we’re not unrealistic. But when we know we can do something, who are you to tell me I can’t?
The determination or strength you’re talking about comes, first and foremost, from how you’re raised and what you see at home. For any child, with or without a disability, it’s very important what they hear at home and what their parents tell them. The mindset instilled in them from an early age matters a lot. If a child is always told, “You can’t, sit back and be quiet, don’t express your opinions, don’t get involved, don’t stand out,” then that’s how the child will see life and live accordingly.
I was raised by parents who fought for my rights with anyone and everyone, and seeing that shaped me. It made me want to be an adult who doesn’t give up and who doesn’t see obstacles as the end of the world. So, I think we should come out and say that we’re here, we exist, and we’re just as beautiful as anyone else. We’re just as intelligent, despite what people might think, we’re just as joyful, we can have fun, we can socialize, and we can do many things.
A beautiful, strong woman is someone who is herself, above all, and who doesn’t pay much attention to society’s stereotypes. I believe she’s independent, smart, and knows when to say yes and when to say no because, generally, women don’t use “no” enough in situations where they really should. A beautiful woman is joyful, knows her worth, knows she’s beautiful, knows what she can do, and doesn’t bow to societal stereotypes. If a woman wants, she can do anything because, I believe, women are the most incredible beings—complex, delicate, and yet strong. A woman is a beautiful paradox: she can appear delicate but at the same time can move mountains. I believe women are the most beautiful element in society.